„E doar familie, găsești tu încă un sandviș pentru nepot” – Cum o simplă rugăminte a schimbat totul

— Hai, Ilinca, doar e familie, găsești tu încă un sandviș pentru nepot! vocea mamei răsună din bucătărie, cu tonul acela pe care-l știu de când eram mică: blând, dar ferm, ca și cum orice alt răspuns ar fi o trădare.

Mă uit la masa din sufragerie. E deja ora 19:00, iar Mihai, băiatul surorii mele mai mici, stă cu ochii în telefon și molfăie chipsuri. Am avut o zi grea la serviciu, am alergat să iau copilul de la școală, să fac cumpărături, să gătesc. Sora mea, Adina, m-a sunat pe la prânz: „Ilinca, te rog, nu am cu cine să-l las pe Mihai azi. Am o ședință importantă la muncă. Știi că nu cer des…”.

Am acceptat fără să clipesc. Așa am fost crescută: familia e pe primul loc. Dar în seara asta simt că ceva se rupe în mine. Mă uit la Mihai și mă întreb dacă el vede cât de obosită sunt. Dacă Adina știe cât mă costă fiecare „te rog” al ei.

— Ilinca, ai făcut și tu ceva de mâncare? întreabă mama, intrând cu pași apăsați.

— Da, mamă, am făcut paste și salată. Dar Mihai vrea sandvișuri cu șuncă și cașcaval.

— Eh, lasă că-i faci tu! E copilul surorii tale! Ce mare lucru?

Înghit în sec. Nu e despre sandvișuri. Nu e nici măcar despre Mihai. E despre cum, de fiecare dată când Adina are nevoie de ceva, eu sunt acolo. Când eu am nevoie… nu prea întreabă nimeni.

În timp ce îi pregătesc sandvișul lui Mihai, aud cum mama îi povestește la telefon unei vecine cât de norocoasă e că are două fete care se ajută între ele. Mă opresc din uns untul pe pâine și simt un nod în gât.

— Ilinca, ai grijă să nu-i pui roșii! strigă Mihai din sufragerie.

— Da, Mihai, știu că nu-ți plac roșiile.

Mâinile îmi tremură ușor. Îmi amintesc de copilărie, când Adina era mereu „cea mică”, „cea sensibilă”, iar eu trebuia să fiu responsabilă. Să cedez jucăriile mele, să renunț la ultima felie de cozonac. Acum am 34 de ani și încă fac sandvișuri pentru nepotul meu ca și cum ar fi datoria mea supremă.

Când Adina vine să-l ia pe Mihai, e grăbită și zâmbește vinovat:

— Mulțumesc mult, Ilinca! Nu știu ce m-aș face fără tine!

— Poate ai încerca să te descurci singură uneori… îmi scapă printre dinți.

Ea se oprește brusc și mă privește mirată:

— Ce-ai zis?

— Nimic… doar că poate ar trebui să mai ceri și altcuiva ajutorul. Sau să te organizezi mai bine.

Adina oftează:

— Ilinca, știi că nu am pe nimeni altcineva. Tu mereu ai fost cea pe care mă pot baza.

— Poate tocmai asta e problema… îi răspund încet.

După ce pleacă, mama vine lângă mine și mă bate ușor pe umăr:

— Nu fi supărată pe sora ta. Așa e între frați. Tu ai fost mereu mai puternică.

Mă uit la ea și simt cum mi se umplu ochii de lacrimi:

— Dar dacă nu mai pot? Dacă nu mai vreau să fiu mereu cea puternică?

Mama oftează și pleacă fără să răspundă. Rămân singură în bucătărie, cu farfuriile nespălate și cu un gol în stomac care nu are legătură cu foamea.

În zilele următoare, Adina nu mă sună. Nici mama nu aduce vorba despre discuția noastră. Tensiunea plutește în aer ca un nor greu. La serviciu sunt tot mai obosită, iar colegii mă întreabă dacă sunt bine. Nu sunt.

Într-o seară primesc un mesaj de la Adina: „Îmi pare rău dacă te-am supărat. Dar chiar nu știu cum să mă descurc singură.”

Îi răspund după câteva ore: „Poate ar trebui să încerci. Și eu am nevoie uneori de ajutor.”

Nu-mi răspunde imediat. Mă simt vinovată și eliberată în același timp. Pentru prima dată am spus ce simt.

Mama încearcă să repare lucrurile:

— Ilinca, nu lăsa o prostie să vă despartă! Sunteți surori!

— Nu e o prostie, mamă. E despre cum mă simt eu mereu responsabilă pentru toți. Despre cum nimeni nu mă întreabă dacă pot sau dacă vreau.

Mama tace. O văd pentru prima dată nesigură pe ea.

În weekend merg la piață singură. Merg încet printre tarabe și simt că respir altfel. Îmi cumpăr flori pentru mine și mă opresc la o cafenea micuță unde nu mă cunoaște nimeni. Îmi permit să nu răspund la telefon când sună Adina.

Seara primesc un mesaj scurt: „Am reușit azi singură cu Mihai. N-a fost ușor, dar m-am descurcat.”

Zâmbesc amar. Poate că uneori trebuie să spui „nu” ca să-i ajuți pe ceilalți să crească.

Stau pe balcon cu o cană de ceai și mă gândesc la toate momentele în care am tăcut ca să fie pace în familie. La toate sandvișurile făcute din obligație, nu din dragoste. Oare câți dintre noi trăim așa? Oare câți avem curajul să spunem ce ne doare?

Poate că adevărata iubire de familie începe atunci când îndrăznim să punem limite.

Voi ce ați face în locul meu? Cât de mult ați sacrifica pentru familie înainte să spuneți „ajunge”?