Fără intimitate: Viața mea între dragoste și fiica mea adultă

— Mamă, iar ai venit târziu! Unde ai fost?
Vocea Norei răsună din bucătărie, tăioasă și plină de reproș. Mă opresc în hol, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge stomacul. Îmi dau jos pantofii încet, ca să câștig timp. Mă uit la ceas: 22:45. Da, e târziu pentru o femeie de 48 de ani care locuiește cu fiica ei adultă. Dar nu pot să-i spun adevărul. Nu încă.

— Am fost la film cu Lidia, răspund eu, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

Nora mă privește peste o cană de ceai. Are 25 de ani și încă nu s-a desprins complet de mine. După divorțul meu de tatăl ei, când avea doar 14 ani, am rămas împreună, două femei care s-au crescut una pe alta. Dar acum simt că nu mai pot respira în această casă plină de reguli nespuse și priviri care judecă.

Adevărul e că nu am fost la film cu Lidia. Am fost cu Francisc — Frank pentru prieteni — un bărbat pe care l-am cunoscut la serviciu. Are 51 de ani, ochi verzi și un zâmbet care mă face să uit de tot ce mă apasă. Cu el mă simt din nou vie. Dar cum să-i spun Norei că mama ei are o viață amoroasă? Că mama ei se sărută pe ascuns în parcări întunecate sau râde ca o adolescentă la glume proaste?

— Nu te cred, spune Nora brusc. Ai mințit prost înainte. Știu că nu ai fost cu Lidia. Am sunat-o.

Mă înroșesc până în vârful urechilor. Îmi vine să fug înapoi pe ușă, dar rămân pe loc. O parte din mine vrea să țipe: „Lasă-mă în pace! Am dreptul la viața mea!” Dar cealaltă parte știe că Nora a crescut cu mine ca singur sprijin și că îi datorez sinceritate.

— Nora, nu e ușor pentru mine… începe vocea mea să tremure.

— Ce nu e ușor? Să-mi spui adevărul? Că ai pe cineva? Crezi că nu mi-am dat seama?

Se ridică brusc și începe să plimbe prin bucătărie. Îi văd furia în gesturi — aceeași furie pe care o aveam eu când tatăl ei a plecat. Mă doare să o văd așa, dar nu pot să renunț la ceea ce simt.

— Da, am pe cineva. Îl cheamă Francisc. Și da, am fost cu el la cină.

Tăcere. Doar ceasul din perete se mai aude.

— Și de ce te ascunzi? De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-e frică… Mi-e frică să nu te rănesc sau să crezi că nu mai contezi pentru mine.

Nora oftează adânc și se așază la masă. Ochii ei sunt umezi.

— Mamă, eu te-am avut doar pe tine. După ce tata a plecat… totul s-a schimbat. Mi-e greu să te văd fericită fără mine.

Mă apropii de ea și îi iau mâna în a mea.

— Fericirea mea nu te exclude pe tine. Dar trebuie să învățăm să trăim separat, chiar dacă ne iubim.

Asta e problema centrală a vieții mele: cum să-mi recâștig intimitatea și libertatea fără să-mi rănesc copilul? Cum să-i arăt Norei că dragostea nu e un joc cu sumă zero?

În următoarele zile, atmosfera devine apăsătoare. Nora mă urmărește cu privirea când primesc mesaje pe telefon. Îmi verific Facebook-ul și văd că mi-a citit conversațiile cu Lidia — nu găsește nimic suspect, dar nici nu mă întreabă nimic direct. Într-o seară, când mă pregătesc să ies din nou cu Frank, Nora stă în ușă și mă întreabă:

— O să-l aduci vreodată acasă?

Îmi țin respirația câteva secunde.

— Dacă vrei… da. Dar numai dacă ești pregătită.

Ea dă din cap încet și pleacă fără să spună nimic. Simt cum mă apasă vinovăția — ca o haină grea pe care nu pot s-o dau jos.

Întâlnirile cu Frank devin tot mai rare și mai scurte. Îmi scrie mesaje lungi noaptea: „Mi-e dor de tine”, „Vreau să te văd fără să ne ascundem”. Mă simt prinsă între două lumi: una a datoriei materne și alta a dorinței personale.

Într-o sâmbătă dimineață, Nora vine la mine în dormitor. Se așază pe marginea patului și spune:

— Mamă, cred că trebuie să plec din nou la Cluj. Am găsit un job acolo.

Mă uit la ea șocată.

— Pleci din cauza mea?

— Nu doar din cauza ta… Dar simt că trebuie să cresc și eu altfel. Poate am stat prea mult lipită de tine.

O îmbrățișez strâns și plângem amândouă. E un amestec ciudat de tristețe și ușurare. Poate că despărțirea asta ne va face bine amândurora.

Câteva luni mai târziu, casa e mai liniștită. Frank vine des la mine; gătim împreună, râdem și ne ținem de mână fără frică. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare am făcut bine? Oare am ales corect între mine și copilul meu? Sau poate că viața e despre echilibru — despre a iubi fără a te pierde pe tine însuți?

Poate că fiecare mamă ajunge la momentul când trebuie să-și pună întrebarea: cât din fericirea mea îi datorez copilului meu? Și cât îmi datorez mie însămi?