Fiica mea nu mai e a mea: Povestea unei despărțiri tăcute

— Ilinca, te rog, măcar anul acesta vino la ziua tatălui tău. Nu știu cât timp mai are răbdare cu noi, știi cum e cu sănătatea lui…

Vocea mea tremura la telefon, încercând să ascund disperarea. În cealaltă parte a firului, fiica mea păstra tăcerea. O tăcere grea, apăsătoare, care nu semăna deloc cu fata veselă și deschisă pe care am crescut-o. Înainte să se mărite cu Radu, Ilinca era sufletul casei: râdea mult, mă ajuta la orice, îmi povestea totul. Acum, fiecare conversație părea o negociere cu un străin.

— Mamă… nu pot. Radu nu vrea să plecăm din oraș weekendul ăsta. Are niște planuri cu familia lui.

M-am oprit din respirat pentru o clipă. Familia lui? Dar noi ce suntem? Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când auzeam acest refuz, dar de data asta mă durea mai tare ca niciodată. Era ziua tatălui ei, omul care a crescut-o cu atâta dragoste și răbdare.

— Ilinca, tu chiar nu poți să iei o decizie singură? Ești adultă, ai 29 de ani! Nu trebuie să ceri voie pentru orice lucru mărunt.

A urmat din nou tăcerea. Apoi vocea ei, stinsă:

— Mamă, nu înțelegi… Așa e mai bine. Nu vreau să-l supăr pe Radu.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am uitat la soțul meu, Doru, care stătea pe canapea și încerca să pară indiferent, dar ochii lui trădau aceeași durere ca a mea.

— Nu vine nici anul ăsta…

Doru a dat din cap încet și a oftat:

— Las-o, poate îi trece. Poate își dă seama într-o zi că nu e normal ce face.

Dar eu știam că nu e atât de simplu. De când s-a măritat cu Radu, Ilinca s-a schimbat radical. La început am crezut că e doar perioada de acomodare: noua familie, casa lor mică din Ploiești, responsabilitățile de soție. Dar cu fiecare lună care trecea, fiica mea părea tot mai departe de noi.

Nu mai venea la mesele de duminică, nu mai suna decât rar și atunci doar pe fugă. Când venea acasă, era mereu grăbită și atentă la telefon — parcă se temea să nu întârzie la vreo raportare către Radu. Odată am întrebat-o direct:

— Ilinca, ești fericită?

Mi-a zâmbit forțat:

— Da, mamă… doar că trebuie să mă obișnuiesc cu viața asta nouă.

Dar eu vedeam că nu era ea însăși. Radu era genul acela de bărbat care vrea să controleze totul: unde merge Ilinca, cu cine vorbește, ce gătește, cum se îmbracă. La început am încercat să nu mă bag — fiecare familie are regulile ei, mi-am spus. Dar când am văzut că Ilinca începe să-și ceară voie pentru orice lucru banal — să iasă la cafea cu mine sau să vină la aniversarea fratelui ei — am simțit că pierd ceva esențial.

Într-o zi am prins curaj și am mers la Ploiești fără să anunț. Am bătut la ușa lor cu inima cât un purice. Mi-a deschis Radu:

— Bună ziua… Ce surpriză! Nu ne-ați sunat înainte.

Am zâmbit stângaci:

— Am fost prin zonă și am zis să văd ce mai faceți.

Ilinca a apărut în spatele lui, cu ochii mari și speriați. M-a îmbrățișat rapid și apoi s-a retras lângă soțul ei ca un copil prins cu mâța-n sac.

Am stat la masă împreună. Radu vorbea mult despre serviciu și planurile lui de viitor; Ilinca tăcea și îi turna apă în pahar când rămânea gol. La un moment dat am încercat să aduc vorba despre familie:

— Poate veniți weekendul viitor la noi… facem o masă mare, vine și bunica ta.

Radu a zâmbit politicos:

— Vedem cum stăm cu programul. Ilinca are multe treburi pe aici.

Am simțit că mi se pune un nod în gât. După ce am plecat, am plâns în mașină ca un copil. Nu-mi recunoșteam fiica — era ca o umbră a celei pe care o crescusem.

Seara aceea m-a urmărit mult timp. Am început să mă întreb dacă eu am greșit undeva: poate am fost prea permisivă sau prea apropiată de ea? Poate trebuia să-i spun mai clar că viața de familie nu înseamnă supunere oarbă? Sau poate pur și simplu nu pot concura cu influența unui soț posesiv?

Zilele au trecut greu până la ziua lui Doru. Am pregătit masa ca în fiecare an: sarmale, friptură, tortul preferat al Ilincăi — poate-poate se răzgândește în ultimul moment. Dar n-a venit niciun semn de la ea.

Seara târziu am primit un mesaj sec: „La mulți ani, tata! Sănătate multă!” Atât. Fără apel video, fără vocea ei caldă.

Doru s-a retras devreme în dormitor. Eu am rămas singură la masa plină de mâncare neterminată și am privit poza Ilincăi din copilărie — zâmbetul ei larg, ochii luminoși… Unde dispăruse fata mea?

A doua zi am sunat-o din nou. De data asta am fost mai directă:

— Ilinca, te rog… Spune-mi sincer: tu alegi să stai departe sau te obligă cineva?

A oftat adânc:

— Mamă… Nu mă obligă nimeni. Dar dacă nu fac cum vrea el… se supără și nu mai vorbim zile întregi. Și eu nu suport tăcerea asta între noi.

Mi-au dat lacrimile:

— Dar tăcerea dintre noi? Pe aia poți s-o suporți?

A plâns și ea la telefon:

— Nu știu ce să fac… Mi-e frică să-l supăr pe Radu și mi-e frică să vă pierd pe voi…

Am simțit atunci că suntem două femei prinse într-o capcană invizibilă: una care se teme să piardă iubirea soțului și alta care își pierde încet copilul.

De atunci au trecut luni întregi. Relația noastră e tot rece; vorbim rar și superficial. Doru s-a resemnat; eu încă sper că Ilinca va găsi curajul să fie ea însăși din nou.

Uneori mă întreb: câte mame trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte fiice ajung să-și piardă vocea pentru liniștea unei case? Și dacă iubirea adevărată înseamnă sacrificiu — atunci cine decide cât e prea mult?