„Fiul nostru nu a venit pentru că soția lui a spus nu: Ea susține că mereu vrem ceva. Dacă își ia liber, ar trebui să-l petreacă cu familia lui. Și nu-i place casa noastră”

Maria stătea pe verandă, privind la aleea goală. Soarele apunea, aruncând umbre lungi peste curte. Așteptase cu nerăbdare vizita fiului ei, Mihai, de săptămâni întregi. Dar acum, părea că nu se va întâmpla.

„Se pare că nu va mai veni până la urmă,” oftează ea, întorcându-se către soțul ei, Ion, care stătea lângă ea. „Ne-am obișnuit cu asta, așa că nici măcar nu ne mai supărăm.”

Ion dădu din cap în tăcere, cu privirea fixată pe orizont. Știa cât de mult așteptase Maria să-l vadă pe Mihai. Nu-l mai văzuseră de luni bune și de fiecare dată când planificau o vizită, mereu apărea ceva.

„Ce s-a întâmplat de data asta?” întrebă Ion, rupând tăcerea. „Poate că soția lui nu l-a lăsat să vină? Dacă îmi amintesc bine, voi două nu v-ați înțeles niciodată prea bine.”

Maria clătină din cap. „Poate că așa e, dar Mihai nu ne spune niciodată nimic. Doar zice că e ocupat sau că a intervenit ceva.”

Adevărul era că Maria nu se înțelesese niciodată cu soția lui Mihai, Ana. Din momentul în care s-au cunoscut, a existat o tensiune între ele. Ana era mereu politicoasă dar distantă, iar Maria nu putea scăpa de senzația că nu o place.

„Ea susține că mereu vrem ceva,” spuse Maria cu amărăciune. „Dacă își ia liber, ar trebui să-l petreacă cu familia lui. Și nu-i place casa noastră.”

Ion oftă. „Nu e corect. Vrem doar să ne vedem fiul.”

Maria dădu din cap, lacrimile umplându-i ochii. „Știu. Dar ce putem face? E un bărbat matur acum. Are propria lui familie.”

Telefonul sună în casă, întrerupând tăcerea. Maria se ridică și intră în casă să răspundă. Era Mihai.

„Bună, mamă,” spuse el, vocea lui părând obosită. „Îmi pare rău, dar nu vom putea veni weekendul acesta.”

Inima Mariei se strânse. „De ce nu?” întrebă ea, încercând să-și păstreze vocea calmă.

„Ana nu se simte bine,” spuse Mihai. „Și avem multe pe cap acum.”

Maria își mușcă buza, încercând să-și rețină lacrimile. „Înțeleg,” spuse ea încet. „Sper să se simtă mai bine curând.”

„Mulțumesc, mamă,” spuse Mihai. „Te sun mai târziu.”

Maria închise telefonul și se întoarse afară. Ion o privi întrebător.

„Nu vin,” spuse ea încet.

Ion dădu din cap, fața lui fără expresie. „M-am gândit eu.”

Maria se așeză lângă el, simțind un sentiment profund de tristețe și dezamăgire. Știa că Mihai îi iubea, dar simțea că se îndepărtează tot mai mult de ei cu fiecare zi ce trece.

Pe măsură ce soarele apunea și cerul devenea întunecat, Maria și Ion stăteau în tăcere, fiecare pierdut în gândurile sale. Știau că nu-l puteau forța pe Mihai să-i viziteze, dar asta nu făcea durerea mai mică.

În cele din urmă, rămâneau doar cu amintirile vremurilor mai fericite și speranța că într-o zi lucrurile vor fi altfel.