Grădina dintre noi: Povestea unei iubiri interzise pentru flori

— Nu înțeleg de ce te încăpățânezi cu florile astea, Ana! Ți-am spus de atâtea ori: pământul ăsta nu-i pentru prostii, ci pentru ceva care să ne țină în viață! Cartofi, ceapă, roșii! Nu panseluțe și lalele!

Vocea mamei răsuna ca un tunet în curtea noastră din satul Călugăreni. Mă uitam la răsadurile mele, abia ieșite din pământ, și simțeam cum mi se strânge inima. Îmi venea să plâng, dar știam că dacă mă vede slabă, va călca și mai tare pe visul meu.

— Mama, dar florile nu-s prostii! Uite câtă culoare aduc în curte… Și bunica le iubea, ți-ai uitat?

Ea a oftat adânc și a dat din mână a lehamite.

— Bunica ta era visătoare, Dumnezeu s-o ierte. Dar uite unde am ajuns: abia avem ce pune pe masă. Tu vrei să ajungi ca ea? Să-ți pierzi vremea cu prostii?

Am tăcut. În fiecare primăvară, aceeași ceartă. În fiecare vară, aceleași priviri reci când vedea că nu mă las. Dar nu puteam să renunț. Florile erau singurul lucru care mă făcea să simt că trăiesc cu adevărat.

Când eram mică, bunica Ileana mă lua de mână și mă ducea în grădina ei din spatele casei. Îmi arăta cum să plantez bulbi de gladiole sau cum să ud trandafirii fără să le rup tulpinile fragile. Îmi spunea povești despre fiecare floare: cum crinii aduc noroc, iar bujorii alungă tristețea din casă.

După ce a murit bunica, mama a smuls toate florile din grădină. „Nu avem nevoie de ele”, a spus atunci, cu ochii roșii de plâns și de furie. Am simțit că mi-a smuls o parte din suflet.

Anii au trecut și eu am crescut cu dorința de a readuce culoarea în curtea noastră cenușie. La liceu, în orașul vecin, am început să citesc despre horticultură pe ascuns. Mi-am făcut prieteni noi: Radu, colegul de bancă pasionat de biologie, și Irina, fata care visa să devină arhitect peisagist. Cu ei vorbeam despre flori fără să fiu judecată.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama — „Ai cheltuit banii pe semințe?! Ești nebună!” — am fugit la Irina acasă. Am plâns pe umărul ei până am adormit. Când m-am întors acasă, mama mă aștepta în prag.

— Ai de gând să-ți bați joc de mine toată viața? Să te faci de râs în sat? Toată lumea râde de noi că ai umplut ograda cu buruieni colorate!

— Nu-mi pasă ce zic oamenii! Eu nu pot trăi fără flori! — am izbucnit pentru prima dată.

A tăcut. M-a privit lung, cu o tristețe pe care n-o mai văzusem la ea.

— Și eu am iubit florile când eram tânără… Dar viața nu-i poezie, Ana. Viața e foame și griji.

Am simțit atunci că între noi s-a deschis o prăpastie pe care nu știam dacă o vom putea trece vreodată.

În vara aceea am participat la un concurs județean de grădinărit. Am câștigat locul doi cu un aranjament de flori sălbatice și am primit o diplomă și o carte veche despre plantele României. Am venit acasă cu inima cât un purice, sperând că mama va fi mândră.

— Cu diploma aia nu plătim curentul! — a zis ea rece.

Tata încerca mereu să fie mediatorul nostru. „Las-o, Elena, poate o să facă ceva din pasiunea asta…” Dar mama era de neclintit.

Într-o zi ploioasă de toamnă, am găsit toate florile mele smulse din pământ. Mama stătea în mijlocul grădinii cu sapa în mână.

— Gata! Ajunge! Ori te apuci de treabă adevărată, ori pleci!

Am fugit la Radu și i-am povestit totul printre sughițuri.

— Ana, nu poți trăi toată viața după regulile altora. Dacă florile sunt viața ta, găsește-ți drumul!

M-am hotărât atunci să aplic la Facultatea de Horticultură din București. Am strâns bani din meditații și vânzând buchete mici la piață — pe ascuns de mama.

Când am primit scrisoarea de admitere, am simțit că tot universul meu se deschide. Tata m-a îmbrățișat cu ochii umezi.

— Să nu uiți niciodată cine ești, Ana.

Mama n-a venit la gară când am plecat la facultate. Mi-a trimis doar un mesaj sec: „Ai ales drumul tău. Să nu uiți că viața nu e doar despre frumusețe.”

Anii au trecut repede la București. Am lucrat într-o florărie micuță ca să mă întrețin și am participat la expoziții de flori. Am cunoscut oameni care gândeau ca mine și am început să cred că pot schimba ceva.

Când m-am întors acasă după cinci ani, curtea era la fel de cenușie ca atunci când plecasem. Mama era mai bătrână și mai obosită.

— Ai venit să-ți vezi buruienile? — a întrebat ea amar.

— Am venit să te văd pe tine… Și să-ți spun că am deschis o mică seră la oraș. Oamenii cumpără flori pentru că au nevoie de frumusețe în viețile lor.

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Poate ai dreptate… Poate lumea are nevoie și de altceva decât cartofi și ceapă.

Am zâmbit printre lacrimi. Poate că nu voi reuși niciodată să-i schimb părerea complet, dar știam că nu mai trebuie să-mi cer scuze pentru cine sunt.

Uneori mă întreb: câți dintre noi renunță la vise doar pentru că ceilalți nu le înțeleg? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne urmăm drumul chiar dacă toată lumea ne spune că greșim?