Granița nevăzută: Când familia devine străină

— Nu mai insista, mamă! Nu e momentul acum, a spus Irina, cu vocea aceea rece pe care nu i-o știam. Stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile încrucișate la piept, iar eu țineam farfuria cu prăjitura preferată a lui Filip, sperând să-i văd ochii luminați de bucurie. Dar el era sus, la calculator, iar Dinu nici nu ieșise din cameră să mă salute.

M-am simțit mică, aproape invizibilă. Am lăsat farfuria pe masă și am încercat să-mi adun curajul. — Irina, am venit doar să văd dacă aveți nevoie de ceva… poate să-l iau pe Filip la plimbare? Poate să vă ajut cu ceva prin casă?

Ea a oftat. — Nu e nevoie, mamă. Avem tot ce ne trebuie. Dinu nu vrea să-l scoatem prea mult din rutină. Știi cum e cu școala online…

Am dat din cap, dar nu înțelegeam. Când era mică, Irina se bucura la orice ieșire în parc. Îi plăcea să ne plimbăm, să-i spun povești despre copilăria mea la țară. Acum, parcă toate acele amintiri nu mai contau. M-am așezat pe marginea scaunului, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Poate… poate vrei să stau cu Filip când mergeți voi la cumpărături? Sau… dacă ai nevoie de ajutor la gătit?

Irina s-a uitat la mine cu o privire obosită. — Mamă, nu vreau să te superi, dar Dinu preferă să nu avem vizite neanunțate. Știi că el lucrează de acasă și are nevoie de liniște.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când auzeam asta. De fiecare dată când veneam, parcă eram un musafir nedorit. Dar eu eram mama ei! Eu am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid la fabrică. Am muncit nopți întregi ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele pentru ea.

M-am ridicat încet și am luat geanta. — Bine, Irina. Să mă suni dacă ai nevoie de ceva.

Ea a dat din cap fără să mă privească. Am ieșit pe ușă cu pași grei, simțind că las în urmă nu doar casa lor, ci și o parte din mine.

Pe drum spre apartamentul meu mic din Drumul Taberei, lacrimile mi-au curs pe obraz fără să le pot opri. M-am gândit la toate serile în care o legănam pe Irina când avea febră, la zilele în care îi coseam rochițe din resturi de materiale, la bucuria cu care îi pregăteam pachețelul pentru școală. Unde dispăruse toată apropierea noastră?

Seara m-am uitat la telefon sperând că va suna. N-a sunat. Am încercat să-l sun eu pe Filip, dar mi-a răspuns sec: — Bunica, sunt ocupat cu temele. Vorbim altădată.

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că am devenit prea insistentă? Poate că ar trebui să-mi văd de viața mea? Dar ce viață mai am fără ei?

A doua zi am mers la piață și am cumpărat legume proaspete. Am făcut ciorba preferată a Irinei și am pus-o în borcane frumos etichetate. Am sunat-o înainte să merg: — Irina, ți-am făcut ciorbă. Pot să trec pe la voi să ți-o las?

A ezitat câteva secunde. — Bine… dar doar cinci minute, te rog.

Când am ajuns, Dinu era în sufragerie cu laptopul în brațe. Nici nu s-a uitat la mine. Filip era tot sus, iar Irina a preluat borcanele fără să mă invite în casă.

— Mulțumesc, mamă. Chiar nu trebuia să te deranjezi.

— Nu e deranj… e bucuria mea.

A zâmbit forțat și a închis ușa încet după mine.

În acea seară am stat pe balconul meu mic și am privit luminile orașului. M-am gândit la vecina mea, doamna Stancu, care îmi povestise că fiica ei a plecat în Italia și n-a mai sunat-o de luni întregi. Oare așa ajungem toate mamele? Să fim uitate?

Într-o duminică am decis să merg la biserică. Poate acolo găsesc răspunsuri sau măcar liniște. Preotul a vorbit despre iertare și despre răbdare. M-am rugat pentru Irina și pentru Filip, dar mai ales pentru mine: să găsesc puterea să accept ceea ce nu pot schimba.

După slujbă m-am întâlnit cu Anișoara, o veche prietenă din tinerețe. Și ea trecea prin ceva asemănător: băiatul ei se mutase cu soția într-un cartier nou și nu o mai vizita decât de Crăciun.

— Maria, cred că trebuie să ne găsim rostul altfel acum… Copiii au viața lor.

— Dar cum? Eu nu știu cine sunt fără ei…

Anișoara mi-a zâmbit trist: — Poate e timpul să fim puțin egoiste și cu noi.

Am început să merg mai des la clubul pensionarilor din cartier. Am descoperit că îmi place să pictez icoane pe sticlă și am legat prietenii noi. Dar dorul de Irina și Filip nu dispărea.

Într-o zi am primit un mesaj de la Filip: „Bunica, pot veni la tine după școală? Am nevoie de ajutor la un proiect.” Inima mi-a tresărit de bucurie! I-am pregătit clătitele preferate și l-am așteptat cu sufletul la gură.

Când a venit, era deja adolescent – mai înalt decât mine! S-a așezat la masă și mi-a povestit despre școală, despre prietenii lui și chiar despre certurile dintre mama lui și Dinu.

— Bunica… tu crezi că mama te iubește?

Am rămas fără cuvinte o clipă. — Da… cred că da. Doar că uneori oamenii nu știu cum să arate asta.

Filip m-a privit serios: — Știi… cred că îi e greu cu tata vitreg. Și cred că îi e greu și cu tine uneori… Dar eu mă bucur că ești aici.

L-am strâns în brațe și am simțit că poate încă mai am un loc în lumea lor.

Dar granița aceea invizibilă tot acolo era – între mine și Irina, între trecut și prezent.

Acum stau seara pe balcon și mă întreb: Oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru copiii noștri? Și cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru noi? Voi ce ați face în locul meu?