Greutatea Trădării: O Dragoste Pierdută și Regăsită

— Nu mai ești fata de care m-am îndrăgostit, Irina, mi-a spus Radu, cu vocea rece ca o zi de iarnă. Stăteam în bucătăria noastră mică, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. În oglinda de deasupra chiuvetei vedeam o femeie obosită, cu cearcăne adânci și obraji umflați de plâns. Nu mai eram fata aceea subțire și plină de viață din liceu, cea pe care toți băieții o urmăreau cu privirea pe holurile școlii. Dar nici nu mai eram copilul care credea că dragostea adevărată nu doare.

Radu fusese băiatul visurilor mele. Într-o lume în care toți mă vedeau doar ca pe o păpușă frumoasă, el părea să mă vadă pe mine, Irina cea adevărată. Sau cel puțin așa am crezut. Am crescut împreună, am râs împreună, am făcut planuri pentru o viață întreagă. Dar viața nu ține cont de planuri. După facultate, am început să lucrez la un birou de contabilitate, iar stresul și orele lungi au început să-și spună cuvântul. Mâncam pe fugă, nu mai aveam timp de sport, iar kilogramele s-au adunat fără să-mi dau seama. Radu devenea tot mai distant, iar privirile lui se transformau în reproșuri mute.

Într-o seară, când am încercat să-l îmbrățișez, s-a tras înapoi. — Nu vezi cum ai ajuns? Nu mai am ce să simt pentru tine… Nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am plâns toată noaptea, dar el nu s-a întors să mă țină în brațe.

Adevărul a ieșit la iveală câteva luni mai târziu. O văzusem pe Raluca, colega lui de la muncă, ieșind din blocul nostru într-o dimineață. Am știut atunci că totul s-a terminat. Când l-am confruntat, nici măcar nu a încercat să nege. — Meriți pe cineva care să te iubească așa cum ești, mi-a spus cu un aer de superioritate falsă. Dar eu știam că nu era vorba despre mine, ci despre el și neputința lui de a iubi cu adevărat.

Am plecat din apartamentul nostru cu două valize și o inimă frântă. Mama m-a primit acasă fără întrebări, doar cu o îmbrățișare caldă și o supă fierbinte. Tata însă nu s-a putut abține: — Ți-am spus eu că băieții ăștia frumoși nu sunt de încredere! Am încercat să-l ignor, dar fiecare cuvânt al lui era ca un cui bătut în sufletul meu deja zdrobit.

Au urmat luni grele. M-am refugiat în muncă și am început să merg la psiholog. Am descoperit că nu doar kilogramele mă apăsau, ci și rușinea și vina pe care le simțeam pentru că „nu m-am putut menține”. Într-o zi, psiholoaga mea, doamna Popescu, mi-a spus: — Irina, tu nu ești corpul tău. Tu ești mult mai mult decât atât. Atunci am început să cred că poate merit și eu să fiu iubită așa cum sunt.

Anii au trecut greu. Prietenele mele s-au măritat, au făcut copii, iar eu încă mă luptam cu demonii mei. La fiecare nuntă la care mergeam singură, simțeam privirile pline de milă ale rudelor: „Săraca Irina…”. Mama încerca să mă consoleze: — Lasă, mamă, că poate vine și rândul tău! Dar eu nu voiam milă sau consolare. Voiam doar să fiu văzută.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se adunau grămadă pe trotuare și aerul mirosea a ploaie rece, l-am întâlnit din nou pe Radu. Eram la supermarket, cu o plasă grea în mână și părul prins neglijent într-un coc. El era la braț cu Raluca și un băiețel blond care semăna leit cu el. Când m-a văzut, a rămas blocat câteva secunde.

— Irina… Ce faci? a întrebat el stângaci.

— Trăiesc, Radu. Tu?

Raluca s-a uitat la mine cu un zâmbet fals și a tras copilul mai aproape de ea.

— Suntem bine… a bâiguit el.

Am simțit cum inima mi-o ia la galop. Pentru o clipă am vrut să-i spun cât m-a durut trădarea lui, cât de greu mi-a fost să mă ridic după ce m-a aruncat la gunoi ca pe o haină veche. Dar m-am abținut.

— Mă bucur pentru voi, am spus simplu și am plecat mai departe.

Când am ajuns acasă, am izbucnit în plâns. Nu pentru că îl mai iubeam pe Radu sau pentru că îi invidiam fericirea aparentă. Plângeam pentru Irina cea veche, cea care credea că valoarea ei stă în felul în care arată sau în cine o iubește.

În acea seară am stat mult timp uitându-mă la mine în oglindă. Am văzut riduri noi și ochi obosiți, dar și o forță pe care nu o bănuiam înainte. Mi-am dat seama că nu trebuie să fiu perfectă pentru a fi demnă de iubire — nici a altora, nici a mea.

După întâlnirea aceea am început să ies mai des cu prietenii mei vechi și chiar am acceptat invitația la cafea a unui coleg nou de la birou, Mihai. Era blând și atent, iar când i-am povestit despre trecutul meu nu m-a judecat nici măcar o clipă.

— Irina, fiecare dintre noi are răni pe care le poartă ascunse. Dar asta ne face umani, nu slabi.

Poate că Mihai nu va fi iubirea vieții mele sau poate că da. Dar pentru prima dată după mult timp simt că pot respira din nou fără povara rușinii sau a vinovăției.

M-am întrebat adesea: câți dintre noi trăim cu teama că nu suntem suficienți? Câți ne lăsăm definiți de privirile sau vorbele celor din jur? Poate că e timpul să ne privim cu ochii proprii și să ne întrebăm: cine suntem noi cu adevărat?

Voi ce ați face dacă ați întâlni din nou omul care v-a frânt inima? L-ați ierta sau v-ați răzbuna? Sau poate v-ați mulțumi doar să mergeți mai departe?