În casa perfecțiunii, inima mea era haos – Povestea Anei către sine

— Ana, nu ai voie să ieși din casă până nu termini totul la matematică! vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, iar eu, cu ochii umezi, privesc pe fereastră cum colegele mele râd în fața blocului. Mă strâng de marginea biroului, încercând să-mi reprim lacrimile. Tata intră în cameră, cu pași apăsați.

— Ce-i cu tine? Nu te mai văicări. Viața nu-i ușoară. Dacă vrei să ajungi cineva, trebuie să muncești. Nu ca alții care pierd vremea pe-afară.

Așa a fost mereu la noi acasă: reguli stricte, program fix, note mari. Mama, profesoară de limba română, tata, inginer. Perfecțiunea era standardul minim. Orice greșeală era o rușine, orice ezitare – un eșec. În fiecare seară, la masa din sufragerie, se făcea bilanțul zilei: note, teme, activități extrașcolare. Niciodată nu era destul.

În clasa a unsprezecea am simțit pentru prima dată că mă sufoc. Prietena mea, Irina, mă invita la ziua ei. Am mințit că merg la bibliotecă pentru un proiect. Când am ajuns acasă cu două ore mai târziu decât trebuia, mama m-a privit ca și cum aș fi comis o crimă.

— Ana-Maria, unde ai fost? Ai idee cât ne-am îngrijorat?

— Am stat cu Irina… am avut nevoie să vorbesc cu cineva.

— Nu ai nevoie de nimeni altcineva decât de familie și de carte! Ai uitat cine ești?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cine sunt? O marionetă trasă de sforile părinților mei? În acea noapte n-am dormit. M-am uitat la tavan și am plâns în pernă până am adormit epuizată.

A doua zi la școală, Irina m-a tras deoparte.

— Ana, nu mai poți continua așa. Nu ești fericită. De ce nu le spui ce simți?

— Nu pot… Nu m-ar înțelege niciodată.

— Dar tu te înțelegi?

Întrebarea ei mi-a rămas în minte zile întregi. Începusem să mă simt străină în propria viață. Notele mele erau excelente, dar nu mai găseam nicio bucurie în ele. Mă uitam în oglindă și vedeam o fată obosită, cu ochii goi.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu tata pentru că luasem 9 la chimie, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! Nu sunt perfectă și nici nu vreau să fiu!

Tata a rămas blocat. Mama a început să plângă.

— Cum poți să ne faci asta? Tot ce am făcut a fost pentru tine! Să ai o viață mai bună!

— Dar nu e viața MEA! E viața voastră!

Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Pentru prima dată am simțit că am spus adevărul. Adevărul meu. În acea noapte am scris o scrisoare lungă părinților mei. Le-am povestit despre fricile mele, despre presiunea care mă strivește, despre dorința de a fi iubită pentru cine sunt, nu pentru ce reușesc.

A doua zi dimineață am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie și am plecat la școală cu inima cât un purice. Când m-am întors acasă, mama mă aștepta pe hol cu ochii roșii.

— Ana… hai să vorbim.

Am stat ore întregi la masă. Am plâns toate trei – eu, mama și tata. Pentru prima dată i-am văzut vulnerabili. Tata mi-a spus că și el a crescut sub presiunea părinților lui și că nu știe altfel. Mama mi-a mărturisit că îi e frică să nu dau greș și să sufăr.

— Dar eu deja sufăr…

Din acea zi lucrurile s-au schimbat încet-încet. Nu peste noapte. Au fost recidive – certuri, reproșuri, tăceri apăsătoare. Dar am început să vorbim mai mult despre ce simțim, nu doar despre ce trebuie făcut. Am început să merg la terapie împreună cu mama. Tata încă se luptă cu demonii lui, dar măcar încearcă.

Am ales să dau la Facultatea de Psihologie, nu la Medicină cum visau ei. A fost greu să-i conving că asta vreau cu adevărat. Dar când m-au văzut fericită după primul an de facultate, au început să accepte că drumul meu e altul decât al lor.

Astăzi am 24 de ani și încă lupt cu vocea interioară care-mi spune că nu sunt destul de bună dacă nu sunt perfectă. Dar acum știu că perfecțiunea nu există și că iubirea adevărată începe atunci când te accepți pe tine însuți.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Cât curaj ne trebuie ca să ne revendicăm propriul drum? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?