În Floarea Târzie a Iubirii: Povestea Mea la 59 de Ani

— Nu pot să cred că faci asta, tata! La vârsta ta? — vocea fiului meu, Vlad, răsuna prin bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă uitam la el, la ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai mamei lui, și simțeam cum mă apasă vinovăția. Avea dreptate să fie șocat. Nici eu nu mă recunoșteam.

Cu două luni în urmă, eram doar un pensionar obișnuit din Ploiești, cu tabieturi stricte: cafeaua la ora șapte, ziarul pe bancă în parc, discuțiile cu vecinul Petrică despre politică și vreme. Soția mea, Elena, plecase dintre noi acum trei ani. Casa era prea mare și prea tăcută. Mă obișnuisem cu singurătatea ca și cum ar fi fost o haină veche, dar comodă.

Totul s-a schimbat într-o joi ploioasă, când am intrat la biblioteca municipală să mă adăpostesc. Acolo am văzut-o pe Maria. Avea părul cărunt prins într-un coc neglijent și citea „Maitreyi” cu o atenție care m-a făcut să uit de ploaie. Am schimbat câteva cuvinte despre carte, apoi despre viață. Am râs amândoi când am realizat că suntem aproape vecini.

În următoarele săptămâni, întâlnirile noastre au devenit ritual. Plimbări prin parc, ceaiuri lungi la ea acasă, discuții despre filme vechi și poezie. Simțeam cum ceva în mine se trezește la viață după ani de amorțeală. Dar odată cu bucuria a venit și frica: ce vor spune copiii mei? Ce va zice lumea?

— Tata, nu poți să te comporți ca un adolescent! — a continuat Vlad într-o seară, când i-am spus că vreau să o invit pe Maria la masa de Crăciun.

— Vlad, nu e vorba de vârstă. E vorba că… simt din nou ceva. Nu vreau să trăiesc doar din amintiri — am încercat să-i explic, dar privirea lui era plină de dezamăgire.

Fiica mea, Ioana, a fost mai blândă:

— Tată, dacă asta te face fericit… dar nu uita de mama.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Cum aș putea s-o uit pe Elena? Dar oare nu merit și eu o nouă șansă?

Maria m-a învățat să râd din nou. Într-o seară, după ce am văzut împreună „Moromeții”, mi-a spus:

— Știi ce mi-ar plăcea? Să mergem la mare. Să simt nisipul sub tălpi și vântul în păr. Ai curaj?

Am râs. Eu, la 59 de ani, să merg la mare cu o femeie care nu e soția mea? Dar am spus „da”.

Când le-am spus copiilor despre planurile noastre, Vlad a izbucnit:

— Ești egoist! Te gândești doar la tine! Ce-ar zice mama dacă ar vedea?

Am tăcut. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând fotografiile vechi: eu și Elena la munte, copiii mici în brațele noastre. Am plâns pentru prima dată după mult timp.

A doua zi, Maria m-a găsit abătut.

— Nu poți trăi pentru alții toată viața — mi-a spus ea blând. — Și nici pentru fantomele trecutului.

Am plecat împreună la mare. Am simțit briza sărată și soarele arzându-mi obrajii. Am râs ca doi copii când valurile ne-au udat pantalonii. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit viu.

Când ne-am întors acasă, Vlad nu mi-a mai vorbit o săptămână. Ioana mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești bine.”

Într-o seară, Vlad a venit la mine:

— Tata… îmi pare rău că am fost dur. Mi-e greu să accept că ai trecut mai departe. Dar cred că ai dreptul să fii fericit.

L-am îmbrățișat strâns. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără rușine.

Acum, când scriu aceste rânduri, Maria citește lângă mine o carte nouă. Casa nu mai e tăcută; e plină de râsete și miros de cafea proaspătă.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ne refuzăm fericirea doar pentru că ni se pare că e prea târziu? Oare cât curaj ne trebuie să ne dăm voie să iubim din nou?

Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată pe deplin. Dar știu sigur un lucru: viața nu se termină când credem noi — ci atunci când încetăm să mai sperăm.