În umbra trecutului lui: Între gelozie, nesiguranță și curaj
— De ce nu-mi spui niciodată totul despre Ana? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad își lăsa cheile pe masă. Mirosea a ploaie și a neliniște în apartamentul nostru mic din București. El s-a oprit, cu spatele la mine, și-a trecut mâna prin păr, apoi a oftat adânc.
— Nu e nimic de spus, Irina. E trecutul. Nu contează.
Dar pentru mine conta. Fiecare tăcere a lui era ca o zgârietură pe sufletul meu. De când Ana apăruse din nou în viața noastră — întâi un mesaj scurt pe Facebook, apoi o invitație la cafea „ca între prieteni vechi” — simțeam că nu mai am aer. Mă uitam la Vlad și mă întrebam dacă mă vede cu adevărat sau dacă încă mai trăiește în amintirea cu ea.
Nu am fost niciodată genul gelos. Sau cel puțin așa credeam. Dar când am găsit poza lor veche, ascunsă într-o cutie cu acte, ceva s-a rupt în mine. Ana zâmbea larg, cu ochii ei verzi și părul prins într-o coadă lejeră. Vlad o ținea de mână. Am simțit un val de furie și rușine — furie pe el că nu mi-a spus, rușine pe mine că nu pot trece peste.
În acea seară, după ce Vlad a adormit, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă sunt suficientă, dacă dragostea noastră e destul de puternică să reziste fantomelor trecutului lui. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Nu te compara niciodată cu alte femei. Fiecare are povestea ei.” Dar cum să nu mă compar când Ana părea perfectă?
A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să fiu calmă.
— Ai mai vorbit cu ea?
Vlad m-a privit lung.
— Da, mi-a scris aseară. Vrea să ne vedem săptămâna viitoare. Dar nu mă interesează nimic altceva decât tine.
Am vrut să-l cred. Dar vocea din capul meu șoptea: „Dacă minte? Dacă încă o iubește?”
La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte la pauză.
— Ce ai pățit? Pari absentă de câteva zile.
Am ezitat, dar i-am spus totul. Mihaela a râs amar.
— Toți bărbații au un trecut. Important e ce aleg acum. Dacă te iubește, n-are rost să-ți faci sânge rău.
Dar eu nu puteam să mă opresc. În fiecare seară îl întrebam pe Vlad același lucru, iar el devenea tot mai iritat.
— Irina, nu mai pot! Nu mai vreau să vorbim despre Ana!
— Atunci de ce nu rupi legătura cu ea?
— Pentru că nu vreau să par imatur! Suntem adulți, putem fi civilizați!
M-am simțit mică și ridicolă. Poate chiar eram imatură. Dar rana creștea în mine ca o boală tăcută.
Într-o sâmbătă ploioasă, Vlad mi-a spus că merge să se vadă cu Ana la o cafenea din centru. Am vrut să-l opresc, dar n-am avut curaj. Am rămas singură în apartament, cu gândurile mele negre.
După două ore, Vlad s-a întors tăcut. S-a așezat lângă mine pe canapea și m-a luat de mână.
— Irina, am încheiat orice discuție cu ea. Mi-am dat seama că nu mai simt nimic pentru Ana. Ești singura femeie pe care o iubesc acum.
Am izbucnit în plâns.
— Nu despre ea e vorba, Vlad! E despre mine… Despre cât de nesigură mă simt lângă tine și cât de mult mă doare că nu pot avea încredere.
El m-a strâns la piept și mi-a șoptit:
— Hai să mergem la terapie de cuplu. Nu vreau să te pierd din cauza trecutului meu.
Am acceptat. Primele ședințe au fost grele — am vorbit despre copilăria mea, despre fricile mele ascunse, despre cum tata a plecat când aveam zece ani și mama a rămas singură cu mine. Am realizat că rana mea nu era doar despre Ana, ci despre toate abandonurile din viața mea.
Vlad a fost răbdător. A început să-mi spună mai des cât mă iubește, să-mi arate poze din copilăria lui, să-mi povestească despre visurile lui. Încet-încet, am început să mă vindec.
Dar uneori rana încă pulsează. Când văd o femeie frumoasă pe stradă sau când Vlad primește un mesaj târziu în noapte, inima mi se strânge. Știu că nu pot controla trecutul lui sau viitorul nostru — pot doar să aleg să am încredere.
M-am uitat din nou în oglindă azi-dimineață. Femeia de acolo încă poartă urme de nesiguranță, dar are și curajul de a merge mai departe.
Oare câte dintre noi trăim cu fantomele trecutului partenerului? Și câte avem curajul să ne privim propriile răni și să le vindecăm?