Întoarcerea lui Ilie: O poveste despre uitare și regăsire în familie

— Nu vreau să mai stau aici! Nu mă mai vizitează nimeni, Maria, nici măcar de ziua mea! vocea lui Ilie răsuna spartă în salonul 203, printre aparatele care bipăiau monoton. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde pe pătură, ochii umezi și obrajii brăzdați de riduri adânci. Era a treia oară în acea săptămână când îl găseam plângând în tăcere, privind pe fereastră spre curtea spitalului.

Când l-am cunoscut, Ilie era sufletul secției. Povestea bancuri cu ceilalți pacienți, își amintea cu drag de vremurile când era mecanic la uzina din oraș. Dar ceva s-a schimbat. De la o vreme, nu mai răspundea la glume, nu mai cerea ziarul de dimineață. Se retrăgea tot mai mult în sine.

— Domnule Ilie, poate mâine vă vizitează cineva din familie. Poate fiica dumneavoastră sau nepotul… încercam eu să-l încurajez.

— Nepotul? Vlad? Nu l-am mai văzut de doi ani. De când a plecat la București, parcă am dispărut pentru el. Iar fata mea… are grijile ei, nu-i pot cere să-și lase copiii și serviciul pentru mine.

M-am simțit neputincioasă. În fiecare zi vedeam cum bătrânii noștri se sting nu doar din cauza bolilor, ci și din cauza singurătății. În România, bătrânețea e adesea sinonimă cu uitarea. Familia se destramă sub presiunea grijilor zilnice, iar cei care au construit casele și orașele noastre rămân singuri, cu amintirile lor.

Într-o dimineață ploioasă de aprilie, Ilie părea mai abătut ca niciodată. Nu a vrut să mănânce, nu a vorbit cu nimeni. Am încercat să-l înveselesc cu o glumă:

— Știți ce zicea bunicul meu? „Când plouă afară, e semn că Dumnezeu plânge după oamenii buni.”

Ilie a zâmbit amar:

— Atunci azi plouă pentru mine.

În acea după-amiază, am primit un telefon la recepție. O voce tânără și nesigură întreba de domnul Ilie Popescu.

— Sunt Vlad, nepotul lui… Pot să-l vizitez?

Am simțit un fior de speranță. Am alergat spre salon și i-am spus lui Ilie:

— Aveți o surpriză! Cineva drag vrea să vă vadă.

Ochii i s-au mărit de uimire și teamă:

— Vlad? Nu… sigur nu e o glumă?

Când Vlad a intrat în salon, Ilie părea că nu-și găsește cuvintele. Nepotul s-a apropiat timid, cu un buchet de narcise galbene în mână.

— Bunicule… îmi pare rău că am lipsit atât de mult. Am fost prins cu facultatea, cu munca… Dar mi-a fost dor de tine.

Ilie a izbucnit în plâns. L-am lăsat singuri câteva minute. Când m-am întors, îi găseam vorbind despre copilăria lui Vlad, despre excursiile la munte și despre cum făceau împreună cozonaci de Crăciun.

În zilele următoare, Vlad a venit zilnic la spital. Îi aducea bunicului reviste de integrame, fructe și chiar o fotografie veche cu familia întreagă la masă. Starea lui Ilie s-a îmbunătățit vizibil: a început să mănânce mai bine, să glumească iar cu ceilalți pacienți și chiar să ceară să iasă la plimbare prin curtea spitalului.

Într-o seară, l-am găsit pe Ilie privind fotografia primită de la Vlad.

— Maria… știi ce doare cel mai tare? Nu boala asta… ci faptul că ajungi să crezi că nu mai contezi pentru nimeni. Dar uite că uneori copiii noștri se întorc… poate prea târziu pentru unele lucruri, dar nu pentru toate.

Am zâmbit și i-am strâns mâna.

— Domnule Ilie, familia nu se pierde niciodată cu adevărat. Trebuie doar să avem răbdare și să le amintim cât de mult înseamnă pentru noi.

După externare, Vlad l-a luat pe Ilie acasă la el pentru câteva luni. Mi-au trimis o fotografie: bunicul și nepotul râzând împreună la o masă plină de bunătăți.

M-am întrebat atunci: câți bătrâni ca Ilie zac uitați prin spitale sau aziluri? Cât valorează o vizită, o vorbă bună sau o îmbrățișare pentru cei care ne-au crescut?

Poate că nu putem schimba lumea peste noapte. Dar putem schimba lumea unui om drag nouă. Oare câți dintre noi ne facem timp să ne întoarcem acasă înainte să fie prea târziu?