Între Datorie și Dorință: Povestea Mea Despre Iubire Interzisă

— Nu pot să cred că ai întârziat din nou, Vlad! Irina mă privea cu ochii ei obosiți, vocea tremurândă de supărare. Ploua torențial afară, iar eu abia intrasem pe ușă, ud leoarcă, cu sufletul răvășit. M-am scuturat de apă și am încercat să-i răspund calm, dar gândurile mele erau departe, la masa de familie de la mama, unde o văzusem pentru prima dată pe Ana.

Ana era noua soție a fratelui meu mai mic, Radu. O fată simplă din Ploiești, cu ochi verzi și un zâmbet care părea să lumineze toată încăperea. Când a intrat în sufragerie, am simțit cum mi se oprește respirația. Nu era doar frumusețea ei, ci felul în care râdea, cum își trecea mâna prin păr sau cum îl privea pe Radu cu o blândețe pe care nu o mai văzusem demult între doi oameni.

— Vlad, ai auzit ce a zis mama? m-a întrebat Irina, încercând să mă readucă la realitate.

— Da… sigur, am murmurat eu, dar adevărul era că nu auzisem nimic. Eram pierdut în gânduri, analizând fiecare gest al Anei, fiecare privire aruncată pe furiș spre mine.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea mea. În zilele care au urmat, am început să mă gândesc obsesiv la Ana. Îmi găseam scuze să merg pe la Radu, să-l ajut cu diverse lucruri prin casă sau la mașină. Îmi spuneam că e doar politețe, dar știam prea bine că nu era așa.

Într-o după-amiază de sâmbătă, când Irina era la serviciu și copiii la bunici, am trecut pe la Radu sub pretextul că îl ajut cu niște acte pentru firmă. Ana era singură acasă. M-a invitat în bucătărie și mi-a făcut o cafea. Am stat la masă, vorbind despre nimicuri — vremea, traficul din București, planurile lor de vacanță. Dar între noi plutea o tensiune ciudată.

— Vlad… tu ești fericit? m-a întrebat ea din senin, privindu-mă direct în ochi.

M-am blocat. Cineva nu-mi mai pusese întrebarea asta de ani buni. Am zâmbit forțat:

— Da… adică… sigur. De ce întrebi?

— Nu știu… doar că pari mereu absent. Și Irina pare mereu supărată.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să vorbesc despre problemele mele conjugale cu soția fratelui meu. Dar Ana avea un fel de a te face să te deschizi fără să vrei.

— Viața nu e mereu cum ne-o imaginăm, am spus încet. Dar trebuie să mergem înainte.

A zâmbit trist și a schimbat subiectul. Dar din ziua aceea am știut că și ea simțea ceva. Era ceva nespus între noi, ceva ce niciunul nu avea curajul să recunoască.

Timpul a trecut și tentația a crescut. Îmi găseam tot mai des motive să fiu aproape de Ana. Odată, la o petrecere de familie, am rămas singuri pe balcon. Ploua mărunt și orașul părea cufundat într-o liniște apăsătoare.

— Vlad… nu ar trebui să fim aici, mi-a șoptit ea.

— Știu… dar nu pot să stau departe de tine.

S-a uitat la mine cu lacrimi în ochi:

— Ești fratele lui Radu… și ești căsătorit…

Am simțit cum mă sfâșie vinovăția. Irina era acasă cu copiii noștri, iar eu mă gândeam la altcineva. Radu era fratele meu — omul care m-a ajutat când am rămas fără serviciu, care mi-a fost alături când tata s-a îmbolnăvit.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Irina cum doarme liniștită lângă mine și m-am întrebat unde greșisem. Când ne-am îndrăgostit eram tineri și plini de vise. Acum totul părea rutină: serviciu-casă-copii-facturi-neînțelegeri mărunte.

Într-o zi, Irina a găsit un mesaj pe telefonul meu — un simplu „Mulțumesc pentru azi” de la Ana. A făcut legătura imediat și a izbucnit:

— Vlad! Ce se întâmplă între tine și Ana?

Am încercat să neg, dar ochii ei m-au străpuns ca niște ace.

— Spune-mi adevărul! Ai sentimente pentru ea?

Am tăcut. Tăcerea mea a spus totul.

A urmat o perioadă cumplită. Irina plângea nopți întregi, iar eu mă simțeam ca ultimul om. Radu a aflat și el — nu știu cum — și m-a sunat într-o seară:

— Vlad… dacă ai ceva de spus, spune-mi acum!

Vocea lui era spartă de furie și dezamăgire.

— N-a fost nimic… doar niște sentimente prost gestionate…

— Ești fratele meu! Cum ai putut?

Nu am avut răspuns. Am simțit că mi-am pierdut familia, respectul de sine, tot ce construisem în ani de zile.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Am mers la terapie cu Irina; am încercat să reparăm ce se putea repara. Ana și Radu s-au mutat în alt oraș. N-am mai vorbit niciodată cu ea.

Astăzi încă mă trezesc uneori noaptea și mă întreb: dacă aș fi cedat tentației? Dacă mi-aș fi distrus familia pentru o iubire interzisă? Poate că viața ne pune la încercare tocmai ca să ne arate cine suntem cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim cu dorințe ascunse pe care nu le vom recunoaște niciodată? Și cât de mult suntem dispuși să riscăm pentru o clipă de fericire?