Între dor și respingere: Vara la soacră-mea din Călărași

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce valiza mea trântită pe pat părea să răsune ca un verdict. Vlad, soțul meu, se uita la mine cu acea privire obosită, resemnată, pe care o cunoscusem prea bine în ultimii ani.

— E doar o săptămână, Ilinca. O să treacă repede. Mama nu e chiar așa de rea cum crezi tu, a încercat el să mă liniștească, dar vocea lui suna fals, ca și cum încerca să se convingă pe sine.

Adevărul era că nu voiam să merg la Călărași. Niciodată nu mi-a plăcut acolo. Casa veche, cu miros de mucegai și perdele grele, parcă mă sufoca. Dar mai mult decât atât, mă sufoca prezența soacrei mele, doamna Mariana, care niciodată nu m-a acceptat cu adevărat. Mereu găsea ceva de criticat: ba că nu gătesc destul de bine, ba că nu știu să cresc copiii „ca la carte”, ba că nu sunt destul de atentă cu Vlad.

Când am ajuns în fața porții, soarele ardea nemilos peste ulița prăfuită. Mariana ne aștepta deja în poartă, cu brațele încrucișate și privirea aceea tăioasă care îmi dădea fiori.

— Ați ajuns, în sfârșit! Să nu vă descălțați pe preș, că l-am spălat azi-dimineață! a spus ea în loc de bun venit.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Copiii au dat buzna în casă, bucuroși să-și revadă bunica. Eu am rămas pe prispă câteva secunde, încercând să-mi adun curajul. Vlad mi-a strâns mâna scurt și a intrat după copii.

Zilele au trecut greu. În fiecare dimineață, Mariana îmi făcea observații subtile:

— Ilinca, ai pus prea mult zahăr în ceai. Vlad nu bea așa dulce.

— Copiii iar stau prea mult pe telefon. Pe vremea mea, ieșeam la joacă afară!

Mă simțeam ca o intrusă în propria familie. Vlad era tot mai absent, se refugia în discuții lungi cu vecinii sau repara ceva prin curte. Eu rămâneam singură cu Mariana și cu reproșurile ei mascate sub forma unor sfaturi „binevoitoare”.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am rămas singure în bucătărie. Mariana spăla vasele cu mișcări nervoase.

— Știi, Ilinca, eu n-am avut niciodată noroc cu nurorile. Nici tu nu faci excepție. Dar măcar ai putea încerca să te integrezi mai bine. Nu e greu să fii gospodină adevărată.

Am simțit cum îmi dau lacrimile. M-am ridicat brusc de la masă.

— Poate că niciodată nu voi fi suficient de bună pentru dumneavoastră! am spus printre dinți și am ieșit afară.

Noaptea era caldă și grea. M-am așezat pe bancă sub nuc și am început să plâng în hohote tăcute. M-am întrebat atunci dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva am ridicat și eu ziduri între mine și Mariana, din teama de a nu fi rănită.

A doua zi dimineață, Vlad m-a găsit făcând bagajele.

— Ce faci? Nu putem pleca așa…

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul că orice fac e greșit! Tu nu vezi? Tu nici măcar nu încerci să mă aperi!

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știi cât de greu mi-e și mie? Între tine și mama… simt că mă rup în două. Dar nu vreau să te pierd pe tine.

Am lăsat bagajele jos și l-am privit pentru prima dată cu adevărat. Poate că nici el nu știa cum să gestioneze conflictul dintre noi două. Poate că fiecare dintre noi purta răni vechi, nevindecate.

În acea zi am decis să vorbesc deschis cu Mariana. Am găsit-o în grădină, culegând roșii.

— Doamnă Mariana… putem vorbi?

Ea s-a uitat la mine surprinsă.

— Vreau să știți că nu vreau să vă iau băiatul de lângă dumneavoastră. Dar nici eu nu pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt suficient de bună. Poate că am greșit și eu… Poate că am fost prea defensivă. Dar vă rog… haideți să încercăm să ne cunoaștem cu adevărat.

Mariana a tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc.

— Știi… când l-ai luat pe Vlad de lângă mine, m-am simțit singură pentru prima dată după moartea tatălui lui. Poate că n-am știut altfel decât să fiu dură… Dar nici eu nu vreau să văd familia asta destrămându-se.

Pentru prima dată am simțit că între noi s-a crăpat un pic zidul acela gros de neînțelegere.

Vacanța s-a terminat altfel decât mă așteptam. Nu am devenit cele mai bune prietene peste noapte, dar am început să ne privim altfel — ca două femei care au suferit fiecare în felul ei și care încearcă acum să construiască ceva nou.

M-am întors acasă cu inima mai ușoară și cu o întrebare care încă mă bântuie: oare câte familii trăiesc ani întregi prizonieri între dorința de apropiere și zidurile ridicate din teamă? Poate chiar voi aveți o poveste asemănătoare… Ce ați face voi în locul meu?