Între două focuri: Inima unei mame la marginea prăpastiei

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să te văd cum te bagi peste tot! — vocea Anei răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu miros de cafea și pâine prăjită. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea mi se oprește pe fața ei roșie de furie. Matei, fiul meu, stă între noi ca o statuie, cu ochii în podea.

— Ana, nu vreau decât să ajut… — încerc să spun, dar cuvintele mi se frâng în gât.

— Nu ai ajutat niciodată! Doar ai controlat! Mereu trebuie să fie ca tine! — izbucnește ea, iar Matei ridică mâna să o liniștească.

— Ajunge! — spune el încet, dar vocea lui nu are putere. — Hai să nu ne certăm iar…

Mă simt mică, invizibilă. Îmi amintesc de zilele când Matei era copil și venea acasă cu genunchii juliți. Îl luam în brațe și îi promiteam că nimic rău nu i se poate întâmpla cât sunt eu lângă el. Acum, stau la masa lor ca un musafir nedorit. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină.

După ce Ana pleacă trântind ușa, Matei oftează adânc.

— Mamă… poate ar trebui să vii mai rar pe la noi. Ana e obosită, are multe pe cap…

Îl privesc neputincioasă. E singurul meu copil. După ce soțul meu, Doru, a murit acum zece ani, Matei a fost tot universul meu. Am muncit la școală ca să-l țin la facultate, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie pentru el. Când s-a căsătorit cu Ana, am sperat că voi câștiga o fiică. Dar Ana m-a privit mereu ca pe o amenințare.

În fiecare duminică gătesc sarmale și cozonac și sper că poate azi vor veni la mine. De cele mai multe ori primesc un mesaj scurt: „Nu putem azi, mamă. Poate altădată.” Casa e tăcută și rece. Mă plimb printre fotografii vechi: Matei la serbare, Matei cu bicicleta, Matei la absolvire. Unde am greșit? Am fost prea prezentă? Prea sufocantă? Sau poate am greșit că nu am avut curajul să mai fac un copil? Poate dacă ar fi avut o soră sau un frate, nu m-aș fi agățat atât de disperat de el.

Într-o seară, primesc un telefon de la Matei.

— Mamă… Ana e însărcinată.

Mă bucur și plâng în același timp. Vreau să fiu parte din viața nepotului meu, dar știu că Ana nu mă vrea aproape. Încep să cos o păturică pentru copil și visez la ziua când îl voi ține în brațe. Dar când merg la maternitate cu un buchet de flori și un pachet de scutece, Ana mă întâmpină cu o privire rece.

— Nu avem nevoie de nimic, Maria. Lasă-ne să ne descurcăm singuri.

Matei tace. Îl văd cum se zbate între noi două și mă doare sufletul pentru el. Seara aceea mă urmărește mult timp. Îmi petrec nopțile întrebându-mă dacă nu cumva Ana are dreptate. Poate chiar sunt o povară. Poate ar trebui să dispar din viața lor.

Vecina mea, doamna Viorica, mă găsește plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, dragă Maria?

Îi povestesc totul printre sughițuri.

— Să nu-ți fie rușine că-ți iubești copilul! Dar nici să nu uiți că are viața lui acum. Știi cum e: norocul soacrei e răbdarea…

Încerc să mă țin departe. Nu mai sun zilnic, nu mai trimit mesaje. Dar dorul mă roade pe dinăuntru. Într-o zi primesc o fotografie cu nepoțica mea, Ilinca. E frumoasă ca un înger. Mă uit la poza ei ore întregi și mă întreb dacă voi avea vreodată voie să-i spun povești sau să-i fac clătite.

Trec luni de zile până când Matei mă invită timid la ziua Ilincăi.

— Ana a zis că poți veni… dar să nu stai mult.

Merg cu inima cât un purice și cu un cadou mic într-o pungă colorată. Ana mă salută rece, dar nu spune nimic rău. O privesc cum îi șterge gurița Ilincăi și mă doare că nu pot face și eu asta fără să par că „mă bag”.

La plecare, Matei mă conduce la ușă.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

Îl iau de mână și îi spun:

— Să ai grijă de familia ta, Matei. Eu… eu doar vreau să știi că te iubesc orice ar fi.

Ajung acasă și mă privesc în oglindă: riduri adânci, ochi obosiți. Sunt încă mama lui Matei, dar nu mai știu cine sunt fără el. Am sacrificat totul pentru copilul meu și acum sunt străină în propria viață.

Mă întreb: oare există vreo cale prin care o mamă să-și păstreze locul fără să pară că sufocă? Sau e scris ca dragostea noastră să fie mereu suspectată și respinsă?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum găsești echilibrul între iubirea de mamă și respectul pentru noua familie a copilului tău?