Între două focuri: Povestea unei fiice care și-a pierdut mama fără să o fi pierdut cu adevărat

— Nu mai pot, Ilinca! Sun-o, te rog! Nu vezi că te macină? Vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Mă uit la el, cu ochii roșii de nesomn, și simt cum mă strâng lacrimile în gât. Trei luni. Atât a trecut de când nu i-am mai auzit vocea mamei. Trei luni de când am lăsat să crească între noi un zid pe care nu știu dacă îl mai pot dărâma.

Totul a început într-o seară de aprilie, când am venit acasă la ea, cu sufletul plin de speranță și cu o veste pe care o credeam bună. „Mamă, vreau să mă mut cu Radu. Ne-am găsit un apartament mic, dar e al nostru.” A tăcut. Apoi, cu vocea aceea rece pe care o folosea doar când era rănită, mi-a spus: „Nu crezi că te grăbești? Nici nu-l cunoști bine. O să regreți.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Toată viața am încercat să-i fac pe plac, să fiu fata perfectă: premiantă la școală, ascultătoare, mereu acasă la timp. Dar acum voiam să trăiesc pentru mine. Să iubesc pentru mine. Și ea nu putea accepta asta.

— Ilinca, nu vezi că te-ai schimbat? Nu mai ești fata mea! a țipat atunci, iar eu am ieșit trântind ușa, cu lacrimile șiroind pe obraji.

De atunci, tăcerea s-a așternut între noi ca o pătură grea. Am încercat să mă conving că nu-mi pasă. Că pot trăi fără ea. Dar în fiecare dimineață, când deschid ochii în apartamentul nostru mic din Militari, primul gând e tot la ea.

Radu încearcă să mă ajute. Îmi aduce ceai când plâng noaptea, mă ține în brațe când mă trezesc din coșmaruri în care mama mă alungă din casă. Dar el nu poate înțelege totul. Nu știe cum e să crești doar cu mama, să fii tot universul ei și apoi să simți că ai trădat-o doar pentru că ai ales să fii fericită.

— Ilinca, hai să mergem la ea duminică. Îi ducem flori. Vorbim ca oamenii mari.

— Nu pot, Radu! Dacă nu mă primește? Dacă îmi spune iar că nu sunt fata ei?

— Atunci măcar știi că ai încercat.

Mă uit la el și simt cât de mult îl iubesc pentru răbdarea lui. Dar frica rămâne acolo, ca un nod în stomac.

Într-o seară ploioasă de iunie, primesc un mesaj de la verișoara mea, Cristina: „Ilinca, mama ta nu se simte bine. E răcită rău și refuză să meargă la doctor.”

Mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. O imagine îmi revine obsesiv: eu copil, cu febră mare, iar mama stând lângă patul meu toată noaptea, schimbându-mi compresele pe frunte.

Îmi iau inima în dinți și o sun. Îmi răspunde după al treilea apel.

— Da?

Vocea ei e stinsă, abia o recunosc.

— Mamă… Ești bine?

Tace câteva secunde lungi.

— Sunt bine. Ce vrei?

— Am auzit că ești răcită… Vrei să vin la tine?

— Nu e nevoie. Mă descurc singură.

Simt cum mi se rupe sufletul. Dar nu renunț.

— Mamă… Mi-e dor de tine.

Tace din nou. Apoi aud un suspin.

— Și mie mi-e dor de tine, Ilinca… Dar nu știu cum să facem să fie ca înainte.

Plâng amândouă la telefon minute în șir fără să spunem nimic. Apoi îi promit că vin a doua zi cu supă caldă și medicamente.

Când ajung la ea, mă privește prin ușa întredeschisă ca pe o străină. Dar când îi întind castronul cu supă și îi văd ochii umeziți, știu că încă există speranță.

— Ilinca… Poate am greșit că am fost prea dură cu tine. Mi-a fost frică să nu te pierd…

O îmbrățișez strâns și simt cum zidul dintre noi începe să se topească puțin câte puțin.

Seara aceea nu a rezolvat totul. Încă avem multe de spus și multe răni de vindecat. Dar am făcut primul pas spre împăcare.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb: De ce ne e atât de greu să ne spunem „iartă-mă” celor pe care îi iubim cel mai mult? Oare câți dintre noi trăim cu dorul acesta nespus? Voi ce ați face în locul meu?