Între două generații: Povestea unei case și a unei rupturi de familie

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Vocea Cameliei răsuna în bucătăria mică, plină de aburul cafelei proaspăt făcute. Mâinile îmi tremurau pe ceașcă, iar privirea mi se învârtea între fața ei roșie de furie și geamul pe care picura ploaia de noiembrie.

— Camelia, am vrut doar să mă asigur că Ilinca are un acoperiș deasupra capului. Tu ai casa ta, ai tot ce-ți trebuie… am încercat să explic, dar cuvintele mi se opreau în gât ca niște pietre.

— Nu e vorba despre apartament! E vorba că nu m-ai considerat destul de importantă să mă consulți! Ai ales-o pe ea în locul meu! Camelia aproape țipa, iar Ilinca, care stătea în prag, cu ochii mari și umezi, părea că vrea să dispară.

Așa a început sfârșitul. În acea zi, Camelia a plecat trântind ușa, iar de atunci nu mi-a mai răspuns la telefon. Au trecut luni. Sărbătorile au venit și au trecut fără să-mi aud fiica. M-am trezit singură în apartamentul care odinioară era plin de râsete și miros de cozonac. Ilinca venea din când în când, încercând să mă înveselească, dar simțeam că și ea poartă o vină care nu-i aparține.

Mă întrebam mereu dacă am făcut bine. Poate că ar fi trebuit să discut cu Camelia înainte. Dar Ilinca era singură cu copilul ei mic, după ce soțul o părăsise. Camelia avea o viață stabilă la Pitești, două apartamente și un soț care îi aducea flori în fiecare vineri. Mi s-a părut firesc să-i dau Ilincăi apartamentul meu din București, să nu mai stea cu chirie la marginea orașului.

Dar pentru Camelia nu era vorba despre apartament. Era despre mine și ea. Despre toate momentele când poate am pus-o pe locul doi fără să-mi dau seama. Despre copilăria ei, când eram mereu ocupată cu serviciul și nu aveam timp să-i ascult grijile. Despre adolescența ei rebelă, când am certat-o pentru note proaste fără să văd cât de mult suferea după moartea tatălui ei.

Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare. Am pus pe hârtie tot ce nu am putut spune niciodată cu voce tare:

„Draga mea Camelia,
Știu că te-am rănit. Știu că poate nu am fost mama de care aveai nevoie. Am vrut doar să fac bine pentru Ilinca, dar am uitat cât de mult contezi tu pentru mine. Îmi pare rău că nu ți-am spus mai devreme ce aveam de gând. Îmi lipsești. Te rog, dă-mi o șansă să repar ce am stricat.”

Am pus scrisoarea la poștă cu inima strânsă. Zilele au trecut greu. Ilinca mă întreba mereu dacă am vești de la mama ei. Îi vedeam suferința și mă durea mai tare decât orice altceva.

Într-o duminică dimineață, când ploua mărunt și orașul părea adormit, cineva a bătut la ușă. Am deschis și am văzut-o pe Camelia. Avea ochii roșii și obrajii palizi.

— Mamă… putem vorbi?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am făcut un pas înapoi și am lăsat-o să intre. S-a așezat la masa din bucătărie, exact ca în ziua aceea fatidică.

— Nu știu dacă pot să te iert acum, a spus ea încet. Dar vreau să încerc. Pentru că mi-e dor de tine… și pentru că Ilinca are nevoie de noi amândouă.

Am izbucnit în plâns și ne-am îmbrățișat strâns, ca două femei care au pierdut prea mult timp certându-se pe lucruri materiale.

De atunci, lucrurile s-au schimbat încet-încet. Nu e totul ca înainte, dar vorbim din nou. Încercăm să ne ascultăm una pe cealaltă, chiar dacă uneori doare. Ilinca ne privește cu speranță și cred că într-o zi vom fi din nou o familie adevărată.

Mă întreb adesea: oare câte familii se destramă din cauza unor decizii luate din dragoste, dar fără destulă comunicare? Oare cât de greu e să spui „îmi pare rău” înainte ca tăcerea să devină zid între oameni?