Între două lumi: Confesiunile unei fiice din Berceni

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! — am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamul apartamentului nostru din Berceni. Mama s-a întors spre mine, cu ochii ei obosiți, plini de reproș și teamă.

— Ce vrei să spui, Ilinca? Ce-ai mai făcut?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când aveam discuția asta, dar niciodată nu fusese atât de intens. În seara aceea, totul părea să se prăbușească peste mine: iubirea interzisă pentru Vlad, băiatul care nu era pe placul mamei, și povara secretelor pe care le ascundeam de ani de zile.

Mama a crescut singură cu mine, după ce tata ne-a părăsit când aveam doar șapte ani. A muncit ca infirmieră la spitalul din cartier, făcând ture duble ca să nu ne lipsească nimic. Dar nu a știut niciodată să mă asculte cu adevărat. Tot ce conta era să nu fac „greșeli”, să nu ajung „ca el”, cum repeta mereu despre tata.

— Ilinca, tu nu înțelegi cât am tras eu pentru tine! Vlad ăsta n-are nimic de oferit. E doar un visător fără viitor! — vocea ei tremura între furie și disperare.

— Nu e adevărat! Vlad mă iubește, mă respectă…

— Dragostea nu ține de foame! — m-a întrerupt ea, trântind o cană pe masă. — O să ajungi să plângi după el, cum am plâns eu după taică-tu!

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, lăsând-o singură în bucătărie. Ploaia rece mi-a lovit fața, dar nu m-a deranjat. Aveam nevoie să simt altceva decât durerea din piept.

Telefonul a vibrat în buzunar. Era Vlad:

„Sunt jos. Vrei să cobori?”

M-am uitat înapoi spre ușa balconului. Mama încă plângea în tăcere. Am coborât scările în fugă, fără să privesc înapoi.

Vlad mă aștepta sub streașina blocului, ud leoarcă, cu ochii lui calzi și blânzi. M-a luat în brațe fără să spună nimic. Doar acolo, în brațele lui, simțeam că pot respira.

— Ce s-a întâmplat? — m-a întrebat încet.

— Nu mai pot cu mama… Nu mă lasă să trăiesc…

— Hai cu mine. Mergem la mine, stăm liniștiți. Nu trebuie să decizi nimic acum.

Am mers la el acasă, într-o garsonieră mică din Rahova. Am stat pe canapea, cu capul pe umărul lui, ascultând ploaia care nu se mai oprea. Vlad era tot ce-mi doream: blând, răbdător, visător. Dar nu avea un loc de muncă stabil și nici planuri clare de viitor. Mama avea dreptate într-un fel… Dar inima mea nu voia să audă.

În acea noapte am adormit cu gândul că poate ar trebui să fugim împreună, să lăsăm totul în urmă. Dar dimineața m-a găsit cu frica în suflet și cu un mesaj de la mama:

„Te rog, vino acasă. Nu vreau să te pierd.”

M-am întors acasă cu inima grea. Mama era în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.

— Ilinca… Eu doar vreau să fii bine… Să nu suferi ca mine…

— Dar eu nu sunt tu! — am izbucnit. — Poate că o să greșesc, dar vreau să fie greșelile mele!

A tăcut mult timp. Apoi a scos dintr-un sertar o fotografie veche cu tata.

— Știi de ce a plecat? Pentru că eu n-am avut curajul să-l las să fie el însuși. L-am vrut altfel… Și l-am pierdut.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o pe mama vulnerabilă, nu doar autoritară.

— Poate că ar trebui să-l cunoști pe Vlad așa cum e el… — am spus încet.

A oftat adânc:

— Adu-l la masă duminică.

Duminica aceea a fost un coșmar și o binecuvântare în același timp. Mama l-a privit pe Vlad ca pe un inamic la început, dar el a fost calm și sincer:

— Știu că nu vă place de mine… Dar o iubesc pe Ilinca și vreau să fiu lângă ea, chiar dacă n-am tot ce mi-aș dori.

Mama a tăcut mult timp după plecarea lui Vlad. Apoi mi-a spus:

— Nu pot controla viața ta… Dar te rog să fii atentă la tine.

Au urmat luni grele. Vlad a găsit un job la o firmă de curierat și încet-încet a început să-și facă un rost. Eu am terminat facultatea și am început să lucrez ca educatoare la o grădiniță din cartier.

Relația cu mama s-a vindecat greu. Încă ne certăm uneori, încă simt că nu mă înțelege mereu. Dar acum știe că nu poate decide pentru mine.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă doar m-am încăpățânat să nu-i dau dreptate mamei mele. Dar știu că fiecare pas pe care l-am făcut m-a ajutat să cresc.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales dragostea sau loialitatea față de familie? Sau poate există o cale de mijloc pe care eu încă n-am găsit-o?