Între două lumi: De ce nu vrea fiica mea să mi-l prezinte pe iubitul ei?

— Ana, cu cine vorbești la telefon? am întrebat-o într-o seară, când am auzit râsete stinse venind din camera ei.

A tăcut brusc. Am simțit cum se ridică un zid invizibil între noi, ca și cum fiecare cuvânt al meu ar fi o amenințare.

— Cu nimeni, mamă. O prietenă.

Mințea. O știam după tonul vocii, după felul în care își ascundea telefonul sub pernă când intram în cameră. Era ceva nou în privirea ei: o lumină pe care nu o mai văzusem de mult, dar și o umbră de teamă.

Ana are 17 ani. Îmi amintesc perfect ziua când s-a născut, cât de mică era în brațele mele și cât de tare mi-am promis că o voi proteja mereu. Dar acum, parcă nu mai știu cine e fata asta care-mi răspunde monosilabic și mă privește ca pe un străin.

Soțul meu, Viorel, nu pare să observe nimic. El e mereu ocupat cu serviciul sau cu meciurile la televizor. Când îi spun că Ana se schimbă, ridică din umeri:

— Las-o, Mariana, așa sunt adolescenții. Nu vezi că și tu ai fost la fel?

Nu, eu nu am fost la fel. Eu nu mi-am ascuns niciodată iubirile de mama mea. Sau poate doar cred asta acum, când mă doare distanța dintre mine și Ana.

Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie un bilet mic: „Merg la bibliotecă cu Andrei.” Am simțit un fior rece pe șira spinării. Cine e Andrei? De ce nu mi-a spus nimic despre el?

Când s-a întors acasă, am încercat să par calmă:

— Cum a fost la bibliotecă?

— Bine.

— Cine e Andrei?

A ezitat o clipă, apoi a spus:

— Un coleg.

Am vrut să insist, dar m-am abținut. Nu voiam să o sperii și mai tare. Dar în noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate pericolele care ar putea să-i dea târcoale: băieți care profită de fete naive, anturaje dubioase, droguri, accidente…

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Gabriela.

— Gabi, tu ai trecut prin asta cu fetele tale? Cum ai făcut să nu le pierzi?

— Mariana, trebuie să ai răbdare. Dacă o presezi prea tare, o pierzi sigur. Încearcă să-i câștigi încrederea.

Dar cum să-i câștig încrederea dacă ea nu vrea să-mi spună nimic?

Într-o duminică dimineață, am auzit-o vorbind la telefon:

— Da, mami e acasă… Nu cred că pot veni azi… Da, și eu vreau să te văd…

M-am apropiat de ușă și am bătut discret.

— Ana, vrei să ieșim împreună la plimbare?

— Nu pot acum!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat în bucătărie și am început să spăl vasele cu gesturi mecanice. Viorel a venit lângă mine:

— Ce-ai pățit?

— Nu mă mai ascultă deloc. Parcă nu mai sunt mama ei.

— O să-i treacă.

Dar eu știam că nu e atât de simplu.

Într-o seară, am decis să-i vorbesc deschis.

— Ana, știu că ai un iubit. Nu vreau să te cert sau să te controlez. Vreau doar să-l cunosc. Să știu cu cine îți petreci timpul.

A ridicat ochii spre mine, speriată:

— Nu e momentul… Te rog, mamă!

— De ce? Ce ți-e teamă că voi face?

A tăcut mult timp.

— Mi-e frică să nu-l judeci… Să nu crezi că nu e destul de bun pentru mine.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Oare chiar așa mă vede? Ca pe o mamă care judecă totul?

Am încercat să-mi amintesc cum era Ana când era mică. Îi plăcea să stea cu mine în bucătărie, să facem prăjituri împreună. Îmi povestea tot ce i se întâmpla la școală. Acum, abia dacă schimbăm două vorbe pe zi.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit curajul să-i spun:

— Ana, mi-e dor de tine. Mi-e dor să vorbim ca înainte.

S-a uitat la mine lung și a oftat:

— Și mie mi-e dor… Dar simt că nu mă mai înțelegi.

Atunci am realizat că problema nu era doar la ea. Poate că și eu mă schimbasem. Poate că frica mea de a o pierde mă făcea să devin sufocantă.

Am decis să-i dau spațiu. Seara i-am lăsat un bilet pe birou: „Când vei fi pregătită să mi-l prezinți pe Andrei, voi fi aici. Orice s-ar întâmpla, te iubesc.”

După câteva zile, într-o sâmbătă dimineață, Ana a venit timid în bucătărie:

— Mamă… Poți să faci clătite azi? Vine Andrei la noi…

Inima mi-a tresărit de bucurie și teamă în același timp.

Când a intrat Andrei pe ușă, am văzut un băiat timid, cu ochi sinceri și palme transpirate. Am zâmbit larg și l-am invitat la masă.

A fost stângaci la început, dar încet-încet am început să vorbim despre filmele preferate ale Anei, despre școală și despre planurile lor pentru vacanță.

Seara, după ce Andrei a plecat, Ana m-a îmbrățișat strâns:

— Mulțumesc că ai avut răbdare cu mine…

Am plâns amândouă în bucătărie ca două copile care s-au regăsit după mult timp.

Acum știu că trebuie să-mi las fiica să crească și să greșească singură. Dar oare voi reuși vreodată să nu mă tem pentru ea? Oare toate mamele simt aceeași durere când copiii lor devin adulți?