Între două lumi: O poveste despre familie, datorii și alegeri

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, în timp ce soțul meu, Vlad, își punea tacticos ceaiul în cană. Mă uitam la el cu ochii înlăcrimați, simțind cum mă apasă un nod în gât.

— Ce s-a întâmplat, iubito? a întrebat el, surprins de tonul meu.

Nu știam cum să-i spun. Îmi era teamă să nu-l rănesc, dar și mai tare mă durea să țin în mine ceea ce văzusem cu doar câteva zile înainte. Era o după-amiază ploioasă, iar eu trecusem pe la socri să le duc niște medicamente. Am intrat fără să bat, așa cum făceam mereu, și am dat peste mama lui Vlad, doamna Mariana, care îi întindea o sumă considerabilă de bani lui Radu, fratele mai mic al lui Vlad.

— Să nu-i spui nimic lui Vlad, ai înțeles? a șoptit ea grăbită, iar Radu a dat din cap, cu ochii în pământ.

Am rămas nemișcată în hol, ascultându-le șoaptele. Mi-am dat seama că nu era prima dată când se întâmpla asta. Radu avea 28 de ani și încă trăia ca un adolescent răsfățat, fără serviciu stabil, mereu cu datorii și promisiuni deșarte.

— Sorina? m-a trezit Vlad din gânduri.

— Am văzut-o pe mama ta dându-i bani lui Radu. Mulți bani. Și i-a spus să nu-ți spună nimic.

Vlad a rămas tăcut câteva clipe, apoi a oftat adânc.

— Știam că îl mai ajută uneori… Dar nu credeam că încă… Nu credeam că e atât de grav.

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Nu între mine și Vlad, ci între mine și familia lui. De ani de zile încercam să mă integrez, să fiu nora perfectă, să nu deranjez echilibrul lor fragil. Dar acum simțeam că nu mai pot.

În acea noapte n-am dormit deloc. Mă întrebam dacă ar trebui să mă implic sau să mă prefac că nu am văzut nimic. Îmi era milă de Vlad, prins între datoria față de familie și nevoia de a-și proteja propria casă. Îmi era milă și de doamna Mariana, care părea să trăiască doar pentru a-și salva fiul cel mic de la eșecuri repetate.

A doua zi am primit un mesaj de la soacra mea: „Sorina, te rog să nu-i spui lui Vlad despre bani. Radu are nevoie de ajutor.”

M-am dus la ea, hotărâtă să lămuresc lucrurile.

— Doamnă Mariana, nu vreau să vă judec, dar nu credeți că îl ajutați prea mult pe Radu? Poate ar trebui să-l lăsați să se descurce singur.

Ea m-a privit cu ochii umezi:

— E copilul meu, Sorina… Cum să-l las? Dacă nu-l ajut eu, cine o va face?

— Poate chiar el însuși… Poate dacă ar ști că nu mai are pe cine conta, s-ar maturiza.

A dat din cap tristă și mi-a spus:

— Tu nu ai copii încă… Nu poți înțelege.

Am plecat de acolo cu sufletul greu. În drum spre casă m-am întâlnit cu Radu. Era agitat, cu ochii roșii.

— Sorina, te rog să nu le spui alor mei că am pierdut banii la păcănele… Am nevoie doar de puțin timp să-mi revin.

Atunci am simțit furie și neputință. Cum putea cineva la aproape 30 de ani să trăiască așa? Cum putea o mamă să-și sacrifice liniștea pentru un copil care nu vrea să crească?

În zilele ce au urmat, atmosfera în familie s-a tensionat. Vlad devenise distant față de mama lui. Eu mă simțeam vinovată că am spus adevărul. La masa de duminică s-au spus vorbe grele:

— Nu e corect ca Radu să fie mereu ajutat! a izbucnit Vlad.

— E fratele tău! a răspuns doamna Mariana printre lacrimi.

— Și eu sunt fiul tău! Dar pentru mine niciodată nu ai avut timp sau bani…

Tatăl lor, domnul Ion, a tăcut tot timpul cu privirea pierdută în farfurie.

După acea masă nimic n-a mai fost la fel. Vlad a început să evite vizitele la părinți. Eu mă simțeam prinsă la mijloc între dorința de a avea o familie unită și nevoia de a-mi proteja liniștea acasă.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe fetița noastră cea mică, Vlad m-a întrebat:

— Crezi că am făcut bine că am spus adevărul?

Nu i-am răspuns imediat. M-am uitat la el și am simțit cât de greu îi este.

— Nu știu… Dar știu că nu putem trăi mereu cu secrete.

Acum stau și mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne implicăm în problemele familiei extinse? Unde tragem linia între loialitate și sacrificiul propriei fericiri? Voi ce ați face în locul meu?