Între două lumi: Povestea mea despre loialitate, familie și alegeri imposibile

— Nu mai pot, Irina! Nu înțeleg de ce trebuie să vorbești cu ea, e fosta ta soacră! Ce mai cauți în trecutul ăla?
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la el, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Îmi simt inima bătând nebunește, ca și cum ar vrea să evadeze din piept.
— Vlad, nu e așa simplu… Maria a fost ca o mamă pentru mine. Știi bine că mama mea a murit când eram mică. Ea m-a ținut în brațe când am pierdut primul job, ea m-a învățat să gătesc sarmale, ea m-a ajutat să trec peste divorțul cu Radu.
Vlad oftează și-și trece mâna prin părul ciufulit. Îl iubesc, dar nu pot să-i explic ce simt fără să par trădătoare.
— Dar tu ești cu mine acum! Nu cu trecutul tău!
Îmi mușc buza. Știu că are dreptate, într-un fel. Dar cum să-i explic că Maria nu e doar „fosta soacră”? E singura persoană care m-a văzut plângând pe podeaua băii, care mi-a adus supă când am avut gripă și care mi-a spus că merit să fiu fericită, chiar dacă fiul ei nu m-a iubit destul?

În acea dimineață, după ce Vlad pleacă trântind ușa, mă prăbușesc pe scaun și plâng în hohote. Telefonul vibrează: „Bună dimineața, draga mea! Să ai o zi frumoasă! Te pup, Maria.”

Mă simt vinovată. Îi răspund scurt, cu un nod în gât: „Mulțumesc, Maria. Și tu să ai grijă de tine.”

Seara, la cină, Vlad tace. Împinge cartofii prin farfurie fără poftă.
— Ai vorbit iar cu ea?
Înghit în sec.
— Da. Mi-a scris doar să mă întrebe dacă sunt bine.
— Irina, nu înțelegi că mă doare? Parcă nu sunt destul pentru tine… Parcă mereu e cineva între noi.

Mă ridic brusc de la masă.
— Vlad, nu e vorba despre tine! E vorba despre mine! Despre cine sunt eu și ce am pierdut. Maria e singura familie pe care am avut-o vreodată.

El mă privește cu ochii umezi.
— Dar eu? Eu ce sunt?

Noaptea aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. Am stat pe balcon, privind luminile blocurilor din jur și ascultând zgomotul orașului. M-am gândit la copilăria mea în Bacău, la mama care a murit de cancer când aveam doar opt ani. La tata, care s-a refugiat în alcool și apoi a dispărut din viața mea. La Radu, primul meu soț, care m-a părăsit pentru o colegă de serviciu după șapte ani de căsnicie. Și la Maria, care m-a luat sub aripa ei fără să mă judece.

A doua zi dimineață, primesc un telefon de la Maria.
— Irina, am nevoie de ajutor… Nu mă simt bine deloc. Poți veni până la mine?

Nu stau pe gânduri. Îi las lui Vlad un bilet: „Maria are nevoie de mine. Revin cât pot de repede.”

Ajung la apartamentul Mariei din Drumul Taberei și o găsesc palidă, abia respirând.
— Of, draga mea… Nu voiam să te deranjez… Dar nu am pe nimeni altcineva.

O duc la spital. Medicul mă întreabă dacă sunt fiica ei.
— Nu… Sunt… aproape ca o fiică.

Stau cu ea până seara târziu. Îi țin mâna și îi spun că totul va fi bine.

Când ajung acasă, Vlad mă așteaptă în hol.
— Ai stat toată ziua cu ea?
— Da. A fost la spital. N-are pe nimeni altcineva.

Vlad oftează adânc.
— Irina… Eu nu pot trăi așa. Simt că nu sunt pe primul loc pentru tine niciodată.

Îmi vine să țip: „Dar nici eu n-am fost vreodată pe primul loc pentru cineva!” Dar tac. Mă uit la el și văd cât suferă.

În zilele următoare, tensiunea crește. Vlad devine tot mai distant. Eu mă simt tot mai vinovată. Maria mă sună aproape zilnic; are nevoie de cineva să-i aducă medicamentele, să-i facă cumpărăturile.

Într-o seară, Vlad explodează:
— Alegi între mine și ea! Nu mai pot!

Îmi simt inima sfâșiată în două. Cum să aleg? Cum să renunț la singura persoană care mi-a fost mamă? Dar cum să-mi pierd soțul pe care îl iubesc?

Îl privesc pe Vlad cu lacrimi în ochi.
— Nu pot alege… Am nevoie de amândoi ca să fiu întreagă.

El își ia geaca și pleacă fără un cuvânt.

Rămân singură în apartament. Mă uit la poza cu mine și Maria de la munte, zâmbind larg sub brazii încărcați de zăpadă. Mă uit la verigheta de pe deget și mă întreb dacă dragostea trebuie să fie mereu despre sacrificiu.

Poate că familia nu e doar sânge sau acte semnate la starea civilă. Poate că familia e acolo unde găsești alinare când totul se prăbușește.

Dar oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima atunci când toți ceilalți ne cer să alegem?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați renunța la trecut pentru liniștea prezentului sau ați lupta pentru legătura care v-a salvat sufletul?