Între două lumi: Povestea unei fiice care caută iertarea mamei sale

— Irina, nu mai poți continua așa. Trebuie să vorbești cu mama ta, îmi spune Vlad, privindu-mă cu ochii lui calzi, dar fermi.

Stau pe marginea patului, cu telefonul în mână, degetul tremurând deasupra numărului mamei. În apartamentul nostru mic din București, liniștea e apăsătoare. De trei luni nu am mai vorbit cu ea. Trei luni de când, la aniversarea mea de 32 de ani, am avut acea ceartă care a rupt totul între noi.

— Nu înțelegi, Vlad. Nu pot. Nu după ce mi-a spus că sunt o nerecunoscătoare și că am uitat tot ce a făcut pentru mine.

Vlad oftează și se așază lângă mine.

— Știu că te-a rănit. Dar e mama ta. Și tu suferi. O văd în fiecare zi.

Îmi mușc buza și simt cum lacrimile îmi ard ochii. Îmi amintesc perfect acea seară. Mama venise cu un tort și cu o pungă plină de borcane cu zacuscă și dulceață. Eu eram obosită după o zi grea la birou și nu aveam chef de vizite neanunțate. I-am spus că nu e momentul, că vreau să stau singură cu Vlad. S-a supărat, a început să-mi reproșeze că nu o mai respect, că m-am schimbat de când m-am măritat. Eu i-am răspuns urât, i-am spus să nu mai vină fără să anunțe și că nu mai sunt copilul ei.

A plecat plângând. Nu am mai vorbit de atunci.

— Irina, viața e scurtă. Dacă s-ar întâmpla ceva cu ea? Ai putea trăi cu gândul ăsta?

Mă uit la Vlad și simt cum mă sufocă vinovăția. Dar în același timp, mă doare nedreptatea pe care o simt față de mine însămi. Mereu am fost copilul care a încercat să facă totul bine: note bune, facultate, job stabil. Dar niciodată nu a fost destul pentru ea. Mereu compara: „Uite la Cristina, fata Mariei, ce bine s-a realizat!”

Telefonul vibrează brusc. Un mesaj de la tata: „Mama întreabă dacă ești bine.”

Îmi strâng genunchii la piept și mă gândesc la copilărie. La serile când mama îmi citea povești sau când îmi făcea ceai cu lămâie când eram răcită. La sacrificiile ei, la hainele pe care le cosea noaptea ca să am eu ce purta la școală.

Dar apoi îmi revin în minte toate certurile din adolescență, toate momentele când nu m-a ascultat sau când mi-a spus că nu sunt destul de bună.

— Vlad, dacă mă respinge? Dacă îmi spune că nu vrea să mă vadă?

— Atunci măcar vei ști că ai încercat. Și poate… poate și ea suferă la fel ca tine.

Noaptea trece greu. Mă răsucesc în pat și mă gândesc la toate replicile pe care le-aș putea spune. Îmi imaginez cum ar reacționa mama: rece sau poate cu brațele deschise? Dimineața mă trezesc hotărâtă să încerc.

Sun la tata.

— Tată…

— Irina! Ce bine că ai sunat! Mama e în bucătărie… vrei să vorbesc eu cu ea?

— Nu… vreau să vorbesc eu.

Se lasă o liniște ciudată la celălalt capăt al firului. Apoi aud pași și vocea mamei, stinsă:

— Da?

Îmi tremură vocea:

— Mamă…

Nu spune nimic câteva secunde. Apoi aud un oftat lung.

— Ce vrei?

— Să vorbim… Să ne împăcăm… Mi-e dor de tine.

O aud plângând încet.

— Și mie mi-e dor de tine, Irina… Dar m-ai rănit tare…

Simt cum mi se rupe sufletul.

— Știu… Și tu m-ai rănit… Dar nu vreau să trăim așa…

Plângem amândouă la telefon. Îi spun că îmi pare rău, că am reacționat urât pentru că eram obosită și copleșită. Ea îmi spune că s-a simțit dată la o parte, că îi e greu să accepte că nu mai sunt fetița ei.

— Poate ar trebui să învățăm să fim una pentru cealaltă altfel decât înainte…

— Poate…

Ne promitem să ne vedem duminică la masă. Închid telefonul și simt o greutate ridicată de pe piept.

Vlad mă ia în brațe și zâmbește:

— Vezi? Uneori trebuie doar să faci primul pas.

Dar știu că drumul spre vindecare abia începe. Cât de greu este să ierți? Cât de mult trebuie să renunți la orgoliu ca să poți iubi din nou? Oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din copilărie?

Poate că fiecare dintre noi are nevoie să audă: „Îmi pare rău.” Poate că iertarea începe cu un simplu telefon.