Între două lumi: Povestea unei iubiri încercate de realitate

— Irina, nu înțelegi! Nu pot să nu fiu acolo pentru ei, sunt copiii mei! vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era a treia oară săptămâna asta când fosta lui soție, Simona, îl sunase la ore târzii, cerându-i ajutor pentru una sau alta. Și de fiecare dată, Radu pleca fără să clipească, lăsându-mă singură cu întrebările mele.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Când l-am cunoscut pe Radu, la o petrecere de Crăciun la birou, m-a cucerit cu zâmbetul lui cald și felul în care știa să asculte. Nu mi-a ascuns niciodată trecutul: o căsnicie eșuată, doi copii minunați — Andreea și Vlad — și o relație civilizată cu Simona, „de dragul copiilor”. La început, mi s-a părut admirabil. Îmi spuneam că maturitatea lui e ceea ce am căutat mereu.

Dar realitatea s-a dovedit mai complicată decât orice poveste spusă la cafea. Prima dată când am mers la el acasă și am găsit jucării peste tot, poze cu copiii pe pereți și hainele Simonei încă într-un dulap „pentru când vin copiii”, am simțit un nod în stomac. Am încercat să nu dau importanță. „E normal”, mi-am spus. „Nu poți șterge zece ani din viața unui om peste noapte.”

Totuși, pe măsură ce relația noastră avansa, am început să mă simt tot mai mult ca o musafiră în propria viață. Sâmbetele noastre romantice se transformau în vizite la grădiniță sau la serbări școlare. Vacanțele planificate cu grijă erau amânate pentru că „Simona are nevoie să stea la serviciu și nu are cine să stea cu copiii”.

— Irina, te rog să mă înțelegi… Copiii au nevoie de mine acum mai mult ca oricând, îmi spunea Radu într-o seară, când încercam să-i explic cât de singură mă simt.

— Dar eu? Eu când mai contez? am izbucnit eu, cu voce tremurată. Nu vreau să fiu doar femeia care te așteaptă acasă după ce ai terminat cu familia ta veche!

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Mama mea nu a fost niciodată de acord cu relația noastră. „Irina, tu meriți un bărbat liber, fără bagaje”, îmi repeta ea la fiecare vizită. Tata era mai rezervat, dar îl vedeam cum oftează când îl menționam pe Radu. Prietenele mele mă priveau cu milă sau cu neîncredere: „Nu te minți singură, Irina. O să fii mereu pe locul doi.”

Am încercat să le ignor. Am încercat să cred că iubirea poate vindeca orice rană. Dar fiecare zi aducea o nouă dovadă că locul meu era mereu la coadă. Când Andreea a făcut febră mare într-o noapte și Simona l-a sunat pe Radu plângând, el a plecat imediat. M-am trezit singură în patul nostru, ascultând ploaia bătând în geam și întrebându-mă dacă asta e viața pe care mi-o doresc.

Într-o duminică dimineață, am mers împreună la un brunch cu copiii lui și Simona. Era ziua de naștere a lui Vlad și Simona a insistat să fim toți împreună „pentru binele copiilor”. M-am simțit ca un intrus la propria masă. Simona râdea la glumele lui Radu, copiii alergau între ei fără să mă bage în seamă, iar eu zâmbeam forțat, încercând să nu par geloasă sau nesigură.

După masă, Simona l-a tras pe Radu deoparte și i-a șoptit ceva la ureche. El a dat din cap și s-a ridicat brusc:

— Trebuie să mergem până la farmacie pentru Andreea. Stai aici cu Vlad?

Am rămas singură cu băiatul care abia mă saluta. Am încercat să-l fac să vorbească despre școală sau prieteni, dar răspundea monosilabic. M-am simțit invizibilă.

Seara aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am privit în oglindă și m-am întrebat cine sunt eu acum. O femeie care se mulțumește cu resturile de atenție ale unui bărbat prins între două lumi? Sau cineva care are curajul să ceară mai mult?

În zilele următoare am început să evit discuțiile despre viitor. Radu a observat schimbarea:

— Ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești tu…

— Poate că nici nu știu cine sunt eu lângă tine, i-am răspuns sincer.

A urmat o ceartă lungă, plină de reproșuri și lacrimi. El mi-a spus că nu pot cere să aleagă între mine și copiii lui. Eu i-am spus că nu vreau să aleg între mine și fericirea mea.

Am decis să ne luăm o pauză. Mama m-a primit acasă fără întrebări inutile. În serile liniștite din camera copilăriei mele, am început să-mi pun întrebări grele: Ce înseamnă fericirea pentru mine? Pot trăi mereu cu sentimentul că sunt pe locul doi? Sau iubirea adevărată înseamnă tocmai acest sacrificiu?

Radu m-a sunat de câteva ori. Vocea lui era obosită, tristă:

— Îmi lipsești… Dar nu știu cum să fac altfel.

Nici eu nu știam.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori mă gândesc la Radu și la copiii lui și mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am fugit de o luptă care merita dusă până la capăt.

Oare există vreodată un echilibru între iubire și realitate? Sau suntem condamnați să alegem mereu între inima noastră și lumea din jur?