Între două lumi: Povestea unei mame care își caută drumul spre fiica ei

— Nu mai vreau să te văd! Ai nevoie de ajutor, mamă, nu-ți dai seama?
Cuvintele Anei au căzut ca un trăsnet peste mine, într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Stăteam în bucătăria ei, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi găsesc cuvintele. Dar tot ce am reușit să spun a fost un șoptit „Ana, te rog…”.

Nu știu exact când s-a rupt totul între noi. Poate în ziua în care am început să mă plâng prea mult de viața mea, de pensia mică, de singurătate. Poate când am început să-i spun că nu-mi place cum își crește fata, că îi dă prea multă libertate sau că nu-i pune destule limite. Sau poate atunci când am ridicat vocea la ea, într-un moment de nervi, iar nepoata mea, Ilinca, s-a speriat și a început să plângă.

Ana m-a privit atunci cu ochii umezi și mi-a spus: — Nu vreau ca Ilinca să crească așa cum am crescut eu. Nu vreau să simtă frica pe care am simțit-o eu când țipai la mine.

Mi s-a strâns inima. Nu mi-am dat seama niciodată cât rău i-am făcut. Mereu am crezut că strictețea mea o va ajuta să fie puternică. Dar acum, când mă uit la ea, văd doar distanță și reproșuri.

De atunci, Ana nu m-a mai lăsat să vin la ei acasă. Îmi răspunde rar la telefon și, când o face, e rece și grăbită. Nu mai știu nimic despre Ilinca decât din pozele pe care le pune uneori pe Facebook. O văd cum crește fără mine și mă doare fiecare zi în care nu-i aud glasul sau nu-i simt îmbrățișarea.

Am încercat să vorbesc cu sora mea, Elena. — Maria, las-o să respire puțin. Poate are nevoie de timp. Dar timpul trece și rana se adâncește. Mă simt ca un străin în propria familie.

Într-o seară, am adunat curajul să-i scriu Anei o scrisoare:

„Draga mea Ana,
Știu că te-am rănit și îmi pare rău pentru toate momentele în care am fost prea dură sau prea critică. Îmi lipsești tu și Ilinca mai mult decât pot spune în cuvinte. Nu vreau decât să repar ce am stricat și să fiu din nou parte din viața voastră. Te rog, dă-mi o șansă.”

Nu mi-a răspuns niciodată la acea scrisoare.

Zilele au devenit tot mai grele. Mă trezesc dimineața cu speranța că poate azi va suna telefonul și voi auzi vocea Anei sau a Ilincăi. Dar liniștea e apăsătoare.

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a văzut într-o zi plângând pe bancă în fața blocului.
— Ce s-a întâmplat, Maria?
— Nu mă mai lasă să-mi văd nepoata…
— Ai încercat să vorbești cu un psiholog? Poate te-ar ajuta să vezi lucrurile altfel.

M-am gândit mult la asta. În satul nostru lumea încă râde dacă aud că mergi la psiholog. Dar poate că are dreptate. Poate chiar am nevoie de ajutor.

Am început să merg la consiliere la Centrul Social din oraș. Prima ședință a fost grea. Am plâns tot timpul și am povestit despre copilăria Anei, despre cum m-am chinuit singură după ce tatăl ei ne-a părăsit. Despre cum am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic și despre frica mea constantă că nu sunt o mamă suficient de bună.

Psiholoaga m-a întrebat:
— Ce ai vrea să-i spui Anei dacă ar fi aici?
— Că o iubesc și că îmi pare rău…

Mi-am dat seama că niciodată nu i-am spus asta cu adevărat.

După câteva luni de terapie, am prins curaj să încerc din nou. Am sunat-o pe Ana într-o dimineață de primăvară.
— Ana… știu că nu vrei să vorbim, dar vreau doar să-ți spun că merg la consiliere și încerc să fiu mai bună. Mi-e dor de tine și de Ilinca.

A tăcut câteva secunde.
— Mă bucur că faci asta, mamă… Dar încă nu sunt pregătită.

A fost primul semn că poate există speranță.

Într-o duminică, am primit un mesaj: „Ilinca vrea să-ți trimită un desen.” Am plâns ore întregi privind acele linii stângace: o bunică și o fetiță ținându-se de mână sub un soare mare și galben.

Nu știu dacă voi mai fi vreodată parte din viața lor așa cum îmi doresc. Dar am învățat că iubirea nu înseamnă doar prezență fizică sau control, ci răbdare, iertare și dorința sinceră de a te schimba pentru cei pe care îi iubești.

Poate că mulți dintre voi treceți prin conflicte asemănătoare cu copiii voștri sau cu părinții voștri. Voi ce ați face în locul meu? Cum ați repara o relație care pare pierdută?