Între două lumi: Soacra mea trăiește cu noi, chiar dacă nu locuiește aici

— Vlad, iar sună mama ta! am strigat din bucătărie, cu mâinile pline de detergent și vase nespălate. Telefonul vibra pe masă, iar pe ecran apărea poza Marianei, zâmbind larg, cu părul ei blond platinat perfect coafat.

Vlad a venit grăbit din sufragerie, cu ochii la telefon ca și cum ar fi primit un mesaj de la președinte. — Lasă, Irina, răspund eu. Poate are nevoie de ceva.

Am oftat și am încercat să nu izbucnesc. Era a treia oară azi când Mariana îl suna pe Vlad. Prima dată fusese dimineață, să-i spună „să aibă grijă la drum”. A doua oară, la prânz, să-l întrebe dacă a mâncat. Acum era seară și probabil voia să-i ureze „noapte bună”.

Nu știu când am început să simt că nu mai suntem doi în casă. Poate după ce ne-am mutat împreună, acum trei ani, când Mariana a început să vină tot mai des „în vizită”. La început era drăguță: aducea prăjituri, flori, uneori chiar făcea curat. Dar după divorțul ei de domnul Petrescu, tatăl lui Vlad, totul s-a schimbat. S-a refugiat în fiul ei ca într-o barcă de salvare.

— Vlad, nu ți se pare că mama ta exagerează? am întrebat într-o seară, când ne pregăteam de culcare.

El s-a întors spre mine cu o privire obosită: — Irina, e singură. Eu sunt tot ce are. Nu pot s-o las baltă.

— Dar noi? Noi ce suntem?

A ridicat din umeri: — Tu ai părinții tăi, ai prietenele tale. Mama nu are pe nimeni.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Nu era prima dată când simțeam că nu contez. Când Mariana venea la noi, nu mai eram stăpână în propria casă. Îmi critica mâncarea („La noi în familie nu se pune atâta sare!”), ordinea („Eu aș fi pus farfuriile altfel”), chiar și felul în care mă îmbrac („Ți-ar sta mai bine cu o rochie mai strâmtă”).

Într-o duminică, când Vlad era la cumpărături, Mariana a venit pe neanunțate. Am deschis ușa și am găsit-o cu o pungă mare de cumpărături.

— Am adus niște fructe proaspete pentru Vlad. Știu că îi plac merele verzi.

— Mulțumesc, dar avem deja destule.

A intrat fără să mă asculte și a început să le pună în frigider. — Irina, dragă, tu chiar nu vezi cât de mult muncește Vlad? Ar trebui să ai mai multă grijă de el. Să-i faci supe calde, să-l răsfeți. E băiatul meu și merită tot ce-i mai bun.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Mariana, încerc să fac tot ce pot. Dar și eu sunt obosită după serviciu.

M-a privit cu un zâmbet fals: — O femeie adevărată găsește mereu timp pentru familie.

Când Vlad s-a întors acasă și i-am povestit discuția, a dat din cap: — Nu te mai supăra pe mama. Așa e ea, vrea doar binele nostru.

Dar binele nostru părea să fie doar binele Marianei. În fiecare zi simțeam că mă sufoc. Nu puteam lua nicio decizie fără ca Vlad să o consulte pe mama lui: de la ce culoare să vopsim pereții până la unde mergem în concediu.

Într-o seară am cedat.

— Vlad, trebuie să alegi: ori suntem o familie noi doi, ori tu rămâi copilul mamei tale pentru totdeauna.

A tăcut mult timp. — Irina… Mama m-a crescut singură. Îi datorez totul. Dacă nu-ți convine situația asta… poate ar trebui să te gândești dacă vrei să rămâi cu mine.

Am plâns toată noaptea. M-am simțit mică și neînsemnată. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva Mariana are dreptate și nu sunt suficient de bună pentru Vlad.

În zilele următoare am încercat să mă detașez. Am ieșit mai des cu prietenele mele, am vorbit cu mama la telefon despre orice altceva decât Vlad sau Mariana. Dar liniștea nu venea.

Într-o zi am primit un mesaj de la Mariana: „Irina, te rog să nu-l mai stresezi pe Vlad cu certurile tale. El are nevoie de liniște.”

Am simțit că explodez. Am mers direct la Vlad și i-am arătat mesajul.

— Ce vrei să fac? Să-i interzic mamei mele să-ți scrie?

— Vreau doar să fim NOI doi! Să avem intimitatea noastră! Să nu mai simt că trăiesc cu două persoane în casă!

Vlad s-a ridicat nervos: — Dacă nu poți accepta relația mea cu mama… atunci poate că n-ar trebui să fim împreună!

Am plecat la mama pentru câteva zile. Acolo am putut respira din nou. Mama m-a ascultat fără să mă judece:

— Irina, tu trebuie să fii fericită. Nu poți trăi mereu în umbra altcuiva.

M-am întors acasă hotărâtă să pun limite clare. I-am spus lui Vlad că vreau consiliere de cuplu sau divorț.

A acceptat cu greu terapia. La primele ședințe abia dacă vorbea. Dar încet-încet a început să vadă cât de mult mă rănea situația asta.

Mariana a continuat să sune zilnic, dar Vlad a început să-i spună „Nu pot vorbi acum”, „Sunt ocupat”, „Vorbim mâine”. A fost greu pentru el – îl vedeam cum suferă între două lumi: cea a copilului devotat și cea a bărbatului care vrea o familie proprie.

Nu știu dacă vom reuși să trecem peste asta definitiv. Dar știu că merit o viață în care să contez și eu.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi ne pierdem vocea între două generații care trag fiecare în alt sens?