Între Dragoste și Nepăsare: Povestea Victoriei și a Copiilor Săi

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre ea, ai înțeles? strigam eu, cu vocea tremurândă de nervi, în timp ce mă uitam la fiica mea, Irina, care stătea în pragul ușii, cu ochii mari și umezi. „Du-te la tine în cameră!”

Era o seară de toamnă târzie, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, dar nimeni nu avea poftă de mâncare. Soțul meu, Doru, se retrăsese deja în sufragerie, prefăcându-se că citește ziarul, dar știam că ascultă fiecare cuvânt. Iar Andrei, băiatul meu, stătea la masă cu capul plecat, jucându-se absent cu lingura.

Nu știu când am început să o resping pe Irina. Poate din ziua în care am simțit că nu seamănă deloc cu mine. Era tăcută, retrasă, mereu cu nasul în cărți și cu privirea pierdută. Nu era ca Andrei, băiatul meu frumos și descurcăreț, care știa să mă facă să râd și să mă simt importantă. Pe el îl adoram. Îi cumpăram haine noi, îi făceam prăjituri preferate, îi ascultam toate poveștile. Irina era mereu pe locul doi. Sau poate nici atât.

— Mamă, pot să merg la ziua Mariei? mă întrebase Irina într-o zi, timid.
— Nu ai teme de făcut? Și oricum, nu-mi place fata aia. Mai bine stai acasă și citește.

Am văzut cum i s-a stins lumina din ochi. Dar nu m-a interesat. Aveam impresia că dacă nu seamănă cu mine sau cu Andrei, nu merită atenția mea. Doru încerca uneori să mă facă să văd lucrurile altfel.

— Victoria, nu vezi că fata suferă? De ce ești atât de aspră cu ea?
— Nu fi naiv, Doru! Fetele trebuie să fie tari în viață. Dacă nu o călesc eu, cine?

Dar adevărul era că nici nu încercam să o cunosc. Mă deranja pur și simplu prezența ei. Mă simțeam vinovată uneori, dar îmi găseam mereu scuze: „Așa sunt eu”, „Nu pot să mă prefac”, „Viața e grea”.

Anii au trecut repede. Andrei a crescut răsfățat și sigur pe el. A intrat la facultate la București și venea acasă doar în vacanțe. Irina a rămas mereu aceeași: tăcută, retrasă, dar tot mai distantă. Într-o zi am găsit-o plângând în baie. Am bătut tare în ușă.

— Ce-ai pățit? iar ea mi-a răspuns abia șoptit:
— Nimic…

Nici atunci n-am întrebat mai mult. Am plecat bombănind despre cât de sensibile sunt fetele din ziua de azi.

Când Andrei a terminat facultatea și s-a angajat la o firmă mare din Cluj, am fost cea mai mândră mamă din lume. Le povesteam tuturor vecinelor despre reușitele lui.

— Al meu e șef deja! Ce noroc pe capul nostru!

Irina a terminat liceul cu note mari și a vrut să dea la Litere. Nici nu m-am obosit să merg cu ea la înscriere.

— Faci ce vrei, dar să nu te plângi după aia că n-ai bani!

A plecat singură la București. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul fără ea prin casă. Doru îmi spunea uneori:

— Ai observat că Irina nu ne mai sună deloc?
— Are treabă… Ce vrei? Așa sunt copiii.

Dar adevărul era că nici eu nu o sunam vreodată.

Într-o zi am primit un telefon de la Andrei:

— Mamă… am nevoie de bani urgent! Mi s-a stricat mașina și trebuie să plătesc chiria.

Fără să clipesc, am scos banii din economii și i-am trimis. Pentru el făceam orice sacrificiu. Pentru Irina… niciodată n-am simțit nevoia.

Apoi a venit ziua când Doru s-a îmbolnăvit grav. Cancer la plămâni. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Andrei era ocupat cu serviciul și nu putea veni prea des acasă.

Irina a venit imediat ce a aflat. A stat lângă tatăl ei zi și noapte, l-a îngrijit cu o răbdare pe care eu nu am avut-o niciodată.

— Mamă… vrei să te ajut cu ceva? mă întreba ea blând.
— Nu e nevoie… mă descurc singură!

Dar adevărul era că nu mă descurcam deloc. Eram copleșită de durere și de oboseală. Într-o noapte l-am auzit pe Doru șoptindu-i Irinei:

— Să nu o judeci prea aspru pe mama ta… fiecare iubește cum poate.

Atunci am simțit pentru prima dată un nod în gât. Poate chiar o lacrimă.

După ce Doru s-a stins, casa a devenit pustie. Andrei venea tot mai rar și doar ca să ceară bani sau ajutor. Irina… nu mai venea deloc. Nici nu mă suna de sărbători.

Într-o zi am primit o scrisoare de la ea:
„Mamă,
Am încercat ani de zile să te fac să mă vezi, să mă iubești măcar puțin. Am obosit să mă simt invizibilă. Nu te urăsc, dar nici nu pot să mă prefac că totul e bine. Am nevoie de liniște și de oameni care mă acceptă așa cum sunt.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-a durut mai tare decât orice ceartă sau reproș. Pentru prima dată m-am întrebat: ce fel de mamă am fost eu? Cum am putut să-mi iubesc copiii atât de diferit?

Acum stau singură în bucătăria rece și privesc poza Irinei din liceu. Îmi dau seama că nici nu-i știu preferințele, visele sau temerile. Oare mai am vreo șansă să repar ceva? Sau e prea târziu?

Poate că viața chiar e un bumerang… Tot ce dai se întoarce într-o zi asupra ta.

Oare câți dintre noi ne dăm seama prea târziu cât rău putem face celor pe care ar trebui să-i iubim cel mai mult?