Între tăcere și iertare: Povestea mea despre credință și împăcarea cu mama

— Nu mai vreau să aud nimic! Ai distrus tot ce am încercat să construiesc pentru tine! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă acră. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii îi ardeau de furie și dezamăgire. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Aveam 27 de ani și încă mă simțeam ca o fetiță certată pentru o notă proastă la școală.

Totul pornise de la decizia mea de a nu mai lucra la farmacie, așa cum visase ea pentru mine. Am ales să urmez cursurile de teologie, iar asta a fost ca o trădare pentru mama. „Ce o să faci cu teologia? O să mori de foame! Ai văzut tu pe cineva să trăiască din rugăciuni?” mă întrebase, cu un dispreț pe care nu-l mai văzusem la ea niciodată. Tata murise când aveam 15 ani, iar mama rămăsese stâlpul casei, femeia care muncea două schimburi la fabrica de confecții ca să nu ne lipsească nimic. Pentru ea, siguranța era totul. Pentru mine, însă, sufletul cerea altceva.

Seara aceea a fost doar una dintre multele în care ne-am certat. Zilele treceau greu, iar tăcerea dintre noi devenea tot mai apăsătoare. Mergeam la biserică aproape zilnic, mă rugam pentru liniște și pentru puterea de a nu-i răspunde cu aceeași răceală. Preotul paroh, părintele Ilie, mi-a spus într-o zi: „Roxana, iertarea nu e pentru celălalt, ci pentru tine. Numai așa poți găsi pacea.”

Dar cum să ierți când te doare? Cum să te rogi pentru cineva care pare că nu te mai vrea în viața ei? Într-o noapte, m-am prăbușit în genunchi lângă pat și am plâns până am simțit că nu mai am lacrimi. „Doamne, ajută-mă să o înțeleg pe mama! Ajută-mă să nu mă pierd pe mine!”

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în bucătărie, privind absent pe geam. Avea ochii umflați de nesomn. Am vrut să spun ceva, orice, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Ea a oftat adânc:

— Roxana… Ți-e bine acolo unde mergi tu la biserică?

Am clipit surprinsă. Era prima dată când mă întreba ceva fără reproș.

— Da, mamă. Mă simt liniștită acolo. Mă ajută să nu mă simt singură.

A dat din cap încet, fără să spună nimic altceva. Dar în acea clipă am simțit că zidul dintre noi s-a crăpat puțin.

Au urmat luni întregi de încercări. Mama nu vorbea mult, dar nici nu mă mai certa. Eu continuam să mă rog pentru ea și pentru mine. Într-o duminică, după slujbă, părintele Ilie m-a chemat la altar:

— Roxana, ai adus-o pe mama ta azi?

Am dat din cap rușinată:

— Nu vrea să vină… Spune că nu are timp.

— Roagă-te pentru ea. Și când va fi pregătită, va veni.

În acea seară, am găsit curajul să-i spun mamei ce simt:

— Mamă… Știu că te-am dezamăgit. Dar eu nu pot trăi altfel decât simt. Nu vreau să te pierd.

Ea s-a uitat la mine lung, apoi a izbucnit:

— Tu crezi că eu nu sufăr? Crezi că nu mi-e frică? Dacă pățești ceva? Dacă rămâi singură?

Am plâns amândouă atunci, pentru prima dată după ani de tăcere și reproșuri. Am vorbit ore întregi despre tata, despre visele ei neîmplinite și despre fricile mele.

Nu a fost ușor. Au mai fost certuri și zile reci între noi. Dar ceva se schimbase: am început să ne rugăm împreună seara. La început timid, apoi din ce în ce mai firesc. Mama nu a venit la biserică decât după un an, într-o zi de Paște. A stat în spate, cu mâinile strânse la piept și ochii umezi.

După slujbă mi-a spus:

— Poate că Dumnezeu chiar știe ce face cu tine…

Acum locuim tot împreună. Mama încă mai oftează când vede cât de puțini bani aduc acasă din munca mea la parohie sau când mă vede citind cărți vechi în loc să merg la farmacie ca toate colegele mele din liceu. Dar nu mă mai ceartă. Uneori îmi aduce ceai cald când stau până târziu la birou sau îmi lasă bilețele cu „Ai grijă de tine!” pe masă.

Am învățat că iertarea nu vine peste noapte și că uneori trebuie să te rogi luni sau ani ca să vezi o schimbare mică. Dar credința mi-a dat puterea să nu renunț la mine și nici la mama.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu-i dezamăgim pe cei dragi? Și cât curaj ne trebuie ca să alegem sufletul înaintea fricii?