Irina, cea care a iertat – Povestea unei femei din Moldova între trădare, rușine și curajul de a merge mai departe

— Irina, ai auzit ce-a făcut Viorel? Vocea Ioanei, vecina mea, răsuna ca un tunet în bucătăria mică, unde tocmai pregăteam cina pentru fete. M-am oprit cu cuțitul în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. Ioana nu era genul care să bată la ușă fără motiv. Am lăsat cuțitul jos și m-am uitat la ea, încercând să-mi păstrez calmul.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, deși inima îmi bătea nebunește.

— L-au văzut aseară la birt cu Mariana. Nu părea că-s doar prieteni… Știi cum e lumea la noi, vorbește mult, dar… Irina, eu zic să ai grijă.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mariana era coafeza din sat, cu zece ani mai tânără decât mine și mereu cu zâmbetul pe buze. Nu voiam să cred. Viorel era soțul meu de cincisprezece ani, tatăl fetelor mele, omul cu care împărțisem totul: bune și rele, lipsuri și bucurii. Dar privirea Ioanei nu lăsa loc de îndoială.

După ce a plecat, am stat pe scaun minute în șir, cu capul în mâini. Fetele se jucau în camera lor, râzând fără griji. M-am dus la geam și am privit spre ulița prăfuită. În satul nostru din Moldova, nimic nu rămânea ascuns. Oamenii judecau repede și aspru, iar rușinea era ca o pată care nu se mai ștergea niciodată.

Seara, când Viorel a intrat pe ușă, am simțit că nu mai pot să tac.

— Unde ai fost aseară? am întrebat direct.

S-a uitat la mine mirat, apoi a oftat adânc.

— La birt cu băieții…

— Cu Mariana?

A tăcut. Tăcerea lui a spus totul. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Irina, nu e ce crezi tu… a început el, dar nu l-am lăsat să termine.

— Toată lumea știe deja! Ce vrei să fac? Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic?

Fetele au apărut în prag, speriate de tonul nostru ridicat. Am încercat să mă stăpânesc, dar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Viorel a plecat din cameră fără să mai spună nimic.

A doua zi dimineață, satul forfotea de zvonuri. La magazinul mixt, femeile mă priveau pe furiș și șușoteau între ele. Mama m-a sunat plângând:

— Irina, nu lăsa copiii să sufere! Gândește-te bine înainte să faci ceva…

Dar eu nu mai puteam gândi limpede. Mă simțeam trădată, umilită și singură. Noaptea nu puteam dormi; mă întrebam unde am greșit, ce n-am făcut bine. Fetele au început să mă întrebe de ce tata nu mai stă cu noi la masă sau de ce plâng atât de des.

Într-o seară, cea mică, Ana, s-a strecurat lângă mine în pat și m-a întrebat cu voce stinsă:

— Mami, tu o să-l lași pe tati?

Am strâns-o tare la piept și am plâns împreună.

Zilele au trecut greu. Viorel dormea pe canapea și încerca să vorbească cu mine, dar eu îl respingeam mereu. Într-o duminică dimineață, după slujbă, preotul m-a oprit la poarta bisericii.

— Irina, Dumnezeu ne pune la încercare uneori. Iertarea e grea, dar uneori e singura cale spre liniște.

Nu voiam să aud de iertare. Simțeam că dacă îl iert pe Viorel, mă trădez pe mine însămi. Dar nici gândul la divorț nu-mi dădea pace. Ce vor spune oamenii? Cum vor crește fetele fără tată? Și dacă el chiar se schimbă?

Într-o noapte, după ce toată casa adormise, m-am ridicat din pat și m-am uitat lung în oglindă. Chipul meu era obosit și trist. Mi-am adus aminte de Irina cea veselă de altădată, care visa să-și crească fetele într-o familie unită. Unde dispăruse acea femeie?

Am decis să-i dau o șansă lui Viorel — dar mai ales mie însămi. Am stat de vorbă ore întregi; el a plâns pentru prima dată în fața mea și mi-a spus cât de mult îi pare rău. Mi-a promis că va face orice ca să repare ce a stricat.

Nu a fost ușor. Satul încă vorbea pe la colțuri; mama încă mă ruga să fiu atentă; fetele încă aveau ochii triști uneori. Dar încet-încet am început să reconstruim ceva nou — nu ca înainte, ci poate chiar mai sincer.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai am zile când rana doare și încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău că am ales iertarea. Dar când le văd pe fete râzând din nou sau când Viorel mă privește cu recunoștință și teamă să nu mă piardă iar, simt că poate curajul nu înseamnă doar să pleci — ci uneori să rămâi și să lupți pentru ceea ce contează.

Oare câți dintre noi avem puterea să iertăm cu adevărat? Sau e mai ușor să judecăm decât să încercăm să înțelegem? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…