Jurământuri Frânte: O Nuntă la Răscruce

— Nu pot să cred că ai spus asta, mamă! vocea lui Vlad răsună peste capetele invitaților, tăind ca un cuțit liniștea din biserica mică din centrul Bucureștiului. Mâinile îmi tremurau pe buchetul de bujori, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Tocmai începusem să-mi spun jurămintele, cu vocea tremurândă, când doamna Mariana, mama lui Vlad, s-a ridicat brusc din bancă și a strigat: — Nu! Nu pot să accept așa ceva!

Toți invitații s-au întors spre ea, iar preotul a rămas cu gura întredeschisă. Vlad a făcut un pas spre mama lui, dar eu am rămas încremenită. M-am uitat la ea, la chipul ei încruntat, la ochii care mă priveau ca pe o intrusă. — Ce nu poți să accepți? am întrebat cu voce joasă, încercând să-mi stăpânesc furia și rușinea.

— Nu pot să accept să intri în familia noastră fără să respecți tradițiile! Ai venit aici cu rochia ta simplă, fără niciun simbol al familiei noastre, fără să ceri binecuvântarea mea. Cum crezi că poți fi soția fiului meu?

M-am uitat la Vlad, care era roșu la față. — Mamă, te rog… nu acum! a spus el printre dinți. Dar Mariana nu s-a oprit. — Nu acum? Dacă nu spun acum ce am pe suflet, când? Să mă prefac că totul e bine? Să mă uit cum familia noastră se destramă?

Simțeam cum privirile tuturor mă ard. Mă gândeam la mama mea, care stătea în spate, cu ochii mari de spaimă. Tata nu mai era de mult printre noi; el ar fi știut ce să spună. Dar eu eram singură în fața acestei furtuni.

— Doamnă Mariana, am încercat să vă respect mereu… am început eu, dar vocea mi s-a frânt. — Respect? Dacă mă respectai, nu-l luai pe Vlad de lângă mine! Ai venit aici și ai schimbat totul! El nu mai e băiatul meu de când te-a cunoscut!

Vlad s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna. — Ar fi trebuit să știu că vei face asta… a șoptit el. — Vlad, nu e vina ta… am spus eu, dar el m-a privit cu ochii plini de lacrimi. — Ba da, e vina mea că nu am pus limite.

Preotul încerca să calmeze spiritele: — Haideți să ne rugăm împreună… dar nimeni nu-l asculta. Mariana a început să plângă și ea, dar lacrimile ei erau amare, pline de reproșuri.

— Nu vreau să văd cum fiul meu se pierde pentru o fată care nu știe ce înseamnă familia! a strigat ea. — Poate că ar trebui să vă întrebați ce înseamnă familia pentru Vlad… am spus eu, cu vocea tremurândă de emoție.

A fost o clipă de liniște. Vlad s-a întors spre mama lui: — Mamă, dacă nu poți să fii fericită pentru mine astăzi, atunci poate că ar trebui să pleci. Mariana a izbucnit în plâns și a ieșit din biserică, trântind ușa în urma ei.

Am rămas acolo, cu toți ochii ațintiți asupra noastră. Preotul ne-a întrebat dacă vrem să continuăm ceremonia. Vlad m-a privit: — Vrei să mergem mai departe?

Am dat din cap că da, dar inima mea era frântă. Am spus jurămintele printre lacrimi, iar Vlad mi-a șoptit: — Te iubesc orice ar fi. Dar știam că nimic nu va mai fi la fel.

La petrecere, lumea încerca să se prefacă veselă. Unchiul Doru făcea glume proaste la masă, iar verișoara mea Irina încerca să mă facă să râd. Dar eu simțeam un gol imens în suflet. Vlad era tăcut; se uita mereu spre ușă, parcă sperând că mama lui se va întoarce.

În noaptea aceea, după ce toți invitații au plecat și sala s-a golit, am rămas singuri pe ringul de dans. Muzica se oprise demult. — Îmi pare rău pentru tot… a spus Vlad. — Știu că nu e vina ta… dar nu pot să nu mă întreb dacă am făcut bine.

— Ai făcut ce trebuia pentru tine, i-am răspuns eu. Dar oare cât putem lupta împotriva familiei?

Au trecut luni de atunci și Mariana nu ne-a vorbit deloc. Vlad încearcă mereu să o sune, dar ea nu răspunde. Eu mă simt vinovată că l-am pus între mine și mama lui. Uneori mă întreb dacă dragostea noastră va rezista acestui război tăcut.

M-am gândit mult la ziua aceea și la ce aș fi putut face diferit. Poate că ar fi trebuit să cedez mai mult tradițiilor lor sau poate că ar fi trebuit să fugim undeva unde nimeni nu ne cunoaște.

Dar apoi mă uit la Vlad și știu că l-am ales pe el pentru cine este el cu adevărat, nu pentru cine vrea mama lui să fie.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de conflicte? Oare cât putem sacrifica din noi pentru a mulțumi familia celuilalt? Și până unde merge dragostea atunci când părinții nu pot accepta fericirea copiilor lor?