La 55 de ani, am înțeles că nu o mai iubesc: Povestea unei despărțiri tăcute

— Nu mai știu cine suntem, Mariana. Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită. Ea s-a oprit din tăiatul roșiilor, cu cuțitul suspendat în aer, privindu-mă ca și cum aș fi rostit o blasfemie. Avea ochii aceia obosiți, cu cearcăne adânci, pe care îi știam de-o viață, dar parcă nu-i mai recunoșteam.

— Ce vrei să spui, Doru? a întrebat ea încet, aproape șoptit, ca să nu-l trezească pe Vlad, băiatul nostru cel mic, care încă mai locuia cu noi la 27 de ani.

Am inspirat adânc. M-am uitat la mâinile mele, la ridurile care îmi brăzdau pielea, la verigheta ce părea acum prea strâmtă. Mă simțeam ca un impostor în propria viață. Nu era nimic spectaculos în ceea ce simțeam — doar o liniște apăsătoare, un gol care creștea de ani buni între noi.

— Nu mai simt nimic. Nu mai simt dragostea aia… Nu mai pot să mă prefac.

A lăsat cuțitul jos și s-a așezat la masă, cu palmele strânse una peste alta. Am văzut cum îi tremură buza de jos. Pentru o clipă am vrut să mă ridic și să o iau în brațe, să-i spun că glumesc, dar nu mai puteam. Era adevărul meu gol-goluț.

— De când? a întrebat ea, privind pe fereastră spre curtea unde crescuseră copiii noștri.

— Nici eu nu știu exact. Poate de când a plecat Andreea la facultate și casa s-a golit. Poate de când am început să dormim spate în spate. Sau poate… poate niciodată n-am știut ce e iubirea adevărată.

A izbucnit în plâns, dar fără zgomot. Doar lacrimi care îi curgeau pe obraji, lăsând dâre ude pe pielea uscată. Am simțit o vinovăție cumplită, dar și o ușurare ciudată. Ani la rând am trăit din inerție — serviciu, copii, rate la bancă, concedii la Eforie Nord cu aceleași glume obosite și aceleași certuri despre bani.

În acea dimineață, totul s-a schimbat. Mariana nu mi-a mai vorbit ore întregi. Vlad a coborât la prânz și a simțit imediat tensiunea din aer.

— Ce aveți? iar Mariana i-a răspuns scurt:

— Nimic. Tata are chef de filozofii.

M-am simțit mic și neînsemnat. Seara, când am încercat să vorbesc din nou cu ea, mi-a spus doar atât:

— Dacă vrei să pleci, pleacă. Dar nu mă lăsa să mă târâi după tine ca o umbră.

Am dormit pe canapea. M-am gândit la toți anii noștri împreună: la nunta modestă din ’92, la apartamentul din Drumul Taberei unde ne certam pe spațiul din dulap, la serile când adormeam cu copiii între noi și râdeam de oboseală. Unde dispăruse totul?

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colegii mei — Viorel și Nicoleta — vorbeau despre pensii private și excursii la băi termale. Eu mă gândeam doar la Mariana și la cum îi spusesem adevărul fără milă.

Seara m-am întors acasă târziu. Mariana stătea pe balcon cu sora ei, Lidia. Am auzit-o spunând:

— Nu știu ce să fac. Parcă nu mai are rost nimic…

M-am ascuns în hol și am ascultat fără rușine. Lidia i-a spus:

— Toți bărbații trec prin criza vârstei a doua. O să-i treacă.

Dar eu știam că nu era doar atât. Nu era o aventură secretă sau vreo pasiune trecătoare pentru altcineva. Era pur și simplu golul acela care crește încet-încet până când nu mai poți respira.

În zilele următoare am încercat să repar ceva ce nu mai putea fi reparat. Am mers împreună la piață, am gătit ciorbă de perișoare ca pe vremuri, am privit poze vechi cu copiii mici. Dar totul părea fals, ca un spectacol prost jucat pentru un public inexistent.

Într-o seară, Andreea ne-a sunat pe video din Cluj:

— Ce aveți? Parcă sunteți doi străini…

Mariana a zâmbit forțat:

— Suntem doar obosiți, mamă.

Dar eu am privit-o pe Andreea și mi-am dat seama că nu vreau ca ea să trăiască vreodată ce trăiam eu acum: o viață în care te minți pe tine însuți de dragul aparențelor.

Într-un final, după multe nopți nedormite și discuții fără sfârșit, am decis să plec. Mi-am făcut bagajele într-o dimineață ploioasă de martie. Mariana m-a privit fără lacrimi de data asta.

— Să ai grijă de tine, Doru.

— Și tu…

Am ieșit pe ușă cu inima grea și pași nesiguri. Pe scara blocului m-am întâlnit cu vecina noastră bătrână, tanti Florica:

— Unde pleci cu valiza aia mare?

— Mă duc să-mi caut liniștea…

A dat din cap tristă:

— Liniștea e scumpă rău azi…

Acum stau singur într-o garsonieră mică din Militari. Miroase a vopsea proaspătă și a singurătate. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost doar un egoist care n-a știut să lupte până la capăt pentru familia lui.

Dar poate că uneori curajul nu înseamnă să rămâi, ci să recunoști că nu mai poți merge mai departe pe același drum.

Oare câți dintre noi trăiesc vieți care nu le mai aparțin? Câți au curajul să spună adevărul înainte să fie prea târziu?