„Mama, nu mai pot!” – Povestea unei fiice prinse între datorie și propria viață

— Ioana, vino repede! Cred că s-a stricat caloriferul, nu mai merge deloc și mi-e frig!
Vocea mamei răsuna în telefon, tremurată, la ora 6 dimineața. M-am ridicat din pat cu ochii lipiți și inima bătându-mi nebunește. Nu era prima dată când mă trezea așa. De fapt, nici nu mai știam când dormisem ultima dată o noapte întreagă fără să fiu întreruptă de un telefon urgent.

M-am îmbrăcat pe fugă, am lăsat cafeaua neatinsă pe masă și am ieșit în frigul de februarie. Pe drum, mă întrebam dacă nu cumva exagerează din nou. Mama are 68 de ani, merge singură la piață, gătește, citește ziarele fără ochelari. Dar de fiecare dată când ceva nu-i convine sau simte că nu are control, mă sună pe mine.

Când am intrat în apartamentul ei, m-a întâmpinat cu un oftat teatral:
— Nu știu ce m-aș face fără tine, Ioana!
Am verificat caloriferul. Era cald.
— Mamă, funcționează perfect. Poate ai avut impresia că e rece pentru că ai deschis geamul.
— Nu, nu, sigur s-a întâmplat ceva! Tu nu mă crezi niciodată!

Am simțit cum mă cuprinde furia. Dar am tăcut. Am făcut ce făceam mereu: am zâmbit forțat și am încercat să o liniștesc.

Așa arată viața mea de câțiva ani. Am un job solicitant la o firmă de contabilitate din București, doi copii adolescenți care au nevoie de mine, un soț care începe să se simtă neglijat și o mamă care nu acceptă că pot avea și eu problemele mele.

Într-o seară, după ce am ajuns acasă epuizată, soțul meu, Vlad, m-a privit lung:
— Ioana, nu mai poți continua așa. Nu vezi că te stingi pe picioare?
— Ce vrei să fac? S-o las singură? Dacă chiar pățește ceva?
— Dar dacă tu pățești ceva? Cine are grijă de tine?

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. M-am simțit vinovată pentru că mă gândeam la mine. În cultura noastră, copiii trebuie să aibă grijă de părinți. Dar cât poți duce?

Într-o duminică, la masa de prânz, mama a început să povestească vecinelor cât de mult se sacrific pentru ea:
— Fata mea e sufletul meu! Fără ea n-aș putea trăi!
Toate o priveau admirativ. Eu simțeam cum mă sufoc. Nimeni nu știa că în fiecare zi mă lupt cu anxietatea și cu gândul că nu sunt niciodată destul de bună pentru nimeni: nici pentru mama, nici pentru copiii mei, nici pentru Vlad.

Într-o zi am primit un telefon de la școală: fiica mea cea mică, Ana, avusese un atac de panică înaintea unui test important. Am fugit la școală cu inima strânsă. Ana m-a privit cu ochii plini de lacrimi:
— Mamă, tu niciodată nu ai timp pentru noi… Ești mereu la bunica sau la serviciu!

Atunci am realizat cât rău făcea acest cerc vicios tuturor celor dragi mie. Am încercat să vorbesc cu mama:
— Mamă, trebuie să înțelegi că nu pot fi mereu aici. Am și eu o familie…
— Adică vrei să mă lași singură? După tot ce am făcut pentru tine?
— Nu te las singură! Dar trebuie să înveți să te descurci și fără mine uneori…
— Nu-mi pasă! Dacă mor aici singură, să nu regreți!

M-am simțit ca ultimul om. Vinovăția m-a copleșit din nou. Dar am început să pun limite mici: i-am arătat cum să folosească aplicația de taxi pe telefon, am rugat-o să sune întâi vecina dacă are nevoie de ceva minor. La început a fost furioasă și s-a plâns tuturor rudelor că „fata ei nu mai are grijă de ea”. Unchiul Radu m-a sunat indignat:
— Ioana, cum poți să-ți lași mama așa? Nu-ți e rușine?

Dar încet-încet, mama a început să se descurce singură cu unele lucruri. A descoperit că poate merge la farmacie fără mine, că poate chema instalatorul dacă are nevoie. Relația noastră s-a schimbat: nu mai era atât de tensionată, dar nici apropiată ca înainte.

Uneori mă uit la ea și mi se rupe sufletul văzând-o îmbătrânind. Alteori mă simt eliberată că pot respira din nou. Dar încă mă bântuie întrebarea: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul la propria viață?

Oare câți dintre noi trăim cu această vinovăție? Cât putem duce până ne pierdem pe noi înșine?