„Mama, ți-l prezint pe Vlad: viitorul meu soț și copiii noștri, exact cum ai visat tu”

— Nu vreau să-l văd pe băiatul ăsta în casa mea, Ana! Ai auzit? Niciodată!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Stăteam cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Vlad mă aștepta afară, pe banca din fața blocului, cu trandafirii lui roșii și zâmbetul acela stângaci care mă făcea să uit de toate grijile.
— Mamă, te rog… nu e cum crezi tu. Vlad nu e un pierde-vară. Are serviciu, muncește la fabrica de mobilă cu tatăl lui. E serios…
Mama s-a întors brusc spre mine, cu ochii ei negri, tăioși:
— Serios? Să muncească la fabrică? Tu ai învățat atâția ani ca să ajungi nevasta unui tâmplar? Eu am visat altceva pentru tine! Să fii cineva, să ai un bărbat care să te ridice, nu să te tragă în jos!
Am simțit cum mi se strânge inima. Toată copilăria mea fusese o cursă după aprobarea ei. Nu purtam fuste scurte ca fetele din clasă, nu ieșeam la cafea după ore, nu aveam voie să mă machiez. Tot ce făceam era să învăț, să iau premiul întâi, să fiu „fata mamei”. Dar acum… acum voiam altceva.
— Mamă, eu îl iubesc pe Vlad. Și el mă iubește pe mine. Nu contează ce meserie are!
— Nu contează? Ana, tu chiar nu vezi? O să ajungi ca mine, să te trezești într-o zi cu visele frânte și cu un bărbat care nu te apreciază! Eu am vrut altceva pentru tine…
Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe patul meu din camera mică, cu pereții tapetați cu diplome și medalii. M-am uitat la poza de la banchet, unde eram singură între două colege care râdeau cu băieții lor. Mereu am fost „fata bună”, „fata cuminte”, „fata mamei”. Dar cine eram eu, de fapt?

A doua zi am fugit la Vlad. M-a luat de mână și am mers pe malul Oltului, acolo unde ne ascundeam mereu de ochii lumii.
— Ana, dacă vrei, plecăm împreună la Brașov. Găsim ceva de muncă amândoi. Nu trebuie să trăim după regulile nimănui…
M-am uitat la el. Avea mâinile crăpate de muncă și ochii blânzi. Nu era băiatul perfect din visele mamei mele, dar era al meu.
— Vlad… dacă plecăm, mama nu o să mă ierte niciodată.
— Și dacă rămâi aici? O să fii fericită?
Nu am știut ce să-i răspund.

Au trecut luni de zile în care am trăit între două lumi: acasă eram fata ascultătoare, la Vlad eram eu însămi. Mama nu vorbea cu mine decât despre școală și viitorul „strălucit” care mă aștepta dacă ascultam de ea. Tata tăcea mereu; îl vedeam doar seara târziu, când venea obosit de la serviciu și se uita la televizor fără sunet.

Într-o seară, mama a venit la mine în cameră cu ochii roșii:
— Ana… am primit vestea că ai intrat la facultate la București. E șansa ta! Nu o irosi pentru un băiat care nu are nimic de oferit!
Am simțit că mă sufoc. Visul ei devenise coșmarul meu. Am ieșit pe balcon și l-am sunat pe Vlad:
— Vlad… cred că trebuie să ne despărțim. Nu pot să-i fac asta mamei mele…
A tăcut mult timp la telefon. Apoi a spus doar atât:
— Dacă asta vrei tu… eu o să te aștept.

Am plecat la București cu sufletul gol. Am stat în cămin cu alte fete care râdeau, iubeau și trăiau fără frică. Eu mergeam la cursuri, luam note bune și îi trimiteam mamei poze cu diplomele mele. Dar în fiecare noapte plângeam după Vlad.

După doi ani, am primit un mesaj: „Ana, tata a murit.” Am fugit acasă fără să mă gândesc la examene sau la profesori. Mama era distrusă; pentru prima dată am văzut-o slabă, pierdută fără bărbatul care îi fusese sprijin o viață întreagă.

La înmormântare l-am văzut pe Vlad. Era mai matur, mai tăcut. După slujbă m-a tras deoparte:
— Ana… încă te iubesc. Dar nu pot să-ți cer nimic. Ai ales deja drumul tău.

M-am întors la București și am încercat să-mi văd de viață. Am terminat facultatea cu brio, am primit o ofertă bună de muncă într-o firmă mare. Mama era mândră; toți vecinii știau că „fata ei e cineva”. Dar eu eram tot mai goală pe dinăuntru.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Vlad: „Ana, m-am însurat. Am doi copii frumoși. Dar mereu o să rămâi prima mea iubire.”

Am plâns ore întregi. Am realizat că toată viața mea fusese o fugă după aprobarea mamei mele și că prețul fusese fericirea mea.

Acum stau singură în apartamentul meu din București și mă uit la poza cu mine și mama din copilărie. Oare cât din viața mea a fost a mea cu adevărat? Oare câți dintre noi trăim pentru noi și câți trăim pentru visele altora?

Poate că într-o zi voi avea curajul să-mi trăiesc viața după propriile mele reguli. Până atunci… voi rămâne fata mamei.