„Mi-ai spus că sunt toxică, dar eu doar te iubesc” – Povestea unei mame singure din România

— Irina, nu poți să pleci așa, fără să-mi spui unde te duci! am strigat din prag, cu vocea tremurândă de teamă și furie. Ușa s-a trântit în urma ei, iar ecoul a răsunat în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, ca o sentință. Am rămas cu mâna pe clanță, simțind cum inima mi se strânge.

Nu era prima dată când ne certam. Dar de data asta, cuvintele ei au tăiat mai adânc ca oricând: „Ești toxică, mamă! Nu mă lași să respir!”

Mă numesc Maria și am 66 de ani. Am crescut-o pe Irina singură, de când Doru, soțul meu, a plecat cu o altă femeie din oraș. Avea doar cinci ani atunci. Îmi amintesc și acum cum a plâns în brațele mele, întrebându-mă de ce tata nu mai vine acasă. I-am promis atunci că nu o voi lăsa niciodată singură. Poate că am promis prea mult.

Anii au trecut greu. Am muncit la fabrica de confecții până mi-au sângerat palmele. Seara îi citeam povești și îi făceam ceai cu miere când avea febră. Nu i-am refuzat nimic. Când a intrat la liceu, am făcut eforturi să-i cumpăr haine noi, să nu râdă colegii de ea. Când a vrut să meargă la facultate la București, am vândut verigheta și câteva bijuterii de la mama ca să-i pot plăti chiria la cămin.

Irina a fost mereu centrul universului meu. Poate prea mult. Îmi dădeam seama că uneori o sufocam cu grijile mele: „Ai mâncat? Ai dormit? Cu cine ieși? Ai grijă la băieți!” Dar nu puteam altfel. Era tot ce aveam.

După ce a terminat facultatea, s-a mutat înapoi acasă. Nu și-a găsit imediat un job stabil și am simțit că trebuie să o ajut mai mult ca oricând. Îi făceam patul, îi pregăteam micul dejun, îi spălam hainele. Uneori îi citeam mesajele de pe telefon când îl lăsa nesupravegheat. Nu pentru că nu aveam încredere în ea, ci pentru că voiam să mă asigur că nimeni nu o rănește.

Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon cu o prietenă:
— Nu mai suport! Mama mă controlează non-stop. Parcă nu pot să respir în casa asta.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu doar voiam să-i fie bine.

Apoi a apărut Vlad în viața ei. Un băiat liniștit, cu ochi blânzi, dar care nu mi-a inspirat niciodată încredere. Poate pentru că era primul care o lua de lângă mine. Într-o zi, Irina mi-a spus:
— Mamă, vreau să mă mut cu Vlad.
— Cum adică? Să mă lași singură?
— Nu te las singură! Doar vreau să am viața mea.

Am început să plâng. Am încercat să o conving că Vlad nu e potrivit pentru ea, că nu are un serviciu stabil, că nu știe să aibă grijă de ea. Dar Irina s-a încăpățânat.

În ziua când și-a făcut bagajele, am încercat să o opresc:
— Irina, te rog! Gândește-te bine! Dacă Vlad te rănește? Dacă ai nevoie de mine?
— Mamă, trebuie să mă lași să trăiesc!

A plecat supărată, iar eu am rămas singură în apartamentul care părea brusc prea mare și prea gol.

Zilele au trecut greu. O sunam zilnic, uneori de două-trei ori pe zi. Dacă nu răspundea imediat, intram în panică. Mergeam la biserică și mă rugam pentru ea. Uneori mă duceam neanunțată la ea acasă „să-i duc niște plăcinte”. Vlad mă privea mereu cu răceală.

Într-o zi, Irina m-a întâmpinat la ușă cu fața roșie de nervi:
— Mamă, nu mai pot! Nu mai veni fără să anunți! Nu mai suna atât de des! Mă sufoci!
— Dar eu doar vreau să știu că ești bine…
— Ești toxică! Nu vezi?

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am plecat fără să spun nimic.

De atunci au trecut două luni. Vorbim rar la telefon și doar despre lucruri banale: vremea, facturile, rețete de prăjituri. Mă uit la pozele ei din copilărie și mă întreb unde am greșit. Oare dragostea mea a fost prea mult? Sau poate nu am știut să-i dau libertatea de care avea nevoie?

Uneori mă trezesc noaptea și mă gândesc: dacă nu aș fi fost atât de prezentă în viața ei, ar fi fost mai fericită? Sau poate ar fi suferit mai mult?

Merg des în parc și privesc mamele tinere cu copiii lor. Le aud spunând „Nu te depărta prea mult!” și zâmbesc amar. Știu cât e de greu să găsești echilibrul între grijă și libertate.

Poate că am greșit. Poate că am iubit prea mult sau prea posesiv. Dar oare există o măsură corectă pentru dragostea unei mame?

Voi ce credeți? Poate dragostea unei mame să fie vreodată prea mult? Sau copiii uită cât de greu e să fii părinte?