Mirosul trădării: Când nasul meu a dezvăluit secretul soțului meu

— Ce-i cu mirosul ăsta? am întrebat, abia intrată pe ușă, cu părul ud și palmele tremurânde de frig. În apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei, plutea o aromă dulceagă, necunoscută, care nu avea ce căuta acolo. Am lăsat umbrela lângă cuier și am rămas nemișcată, ascultând liniștea apăsătoare.

— Ce miros? a răspuns Mihai din sufragerie, cu vocea lui calmă, aproape prea calmă.

Am inspirat adânc. Note de iasomie și patchouli, un parfum scump, sofisticat, pe care nu-l mai simțisem niciodată la noi acasă. Ca specialist în parfumuri, nasul meu era antrenat să detecteze orice nuanță, orice urmă de esență străină. Și totuși, nu eram pregătită pentru ceea ce urma să aflu.

Mihai stătea pe canapea, cu laptopul în brațe și o privire absentă. Pe masă, două cești de cafea — una a mea, una a lui — dar ambele goale. Am privit spre dormitor: patul era nefiresc de aranjat, iar pe noptieră lipsea cartea mea preferată. Am simțit cum inima mi se strânge.

— Ai avut musafiri? am întrebat încercând să-mi păstrez vocea neutră.

— Nu, doar am aerisit puțin… poate de la vecini? a zâmbit forțat.

Am știut atunci că minte. Mirosul acela nu venea de la vecini. Era impregnat în perdele, în perne, în tot ce atinsese ea — cineva fusese aici. Cineva care purta un parfum pe care îl recunoșteam din vitrinele magazinelor de lux din centru.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, cu ochii la tavan și gândurile învârtindu-se ca frunzele într-un vârtej. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă am fost prea ocupată cu munca mea sau dacă pur și simplu Mihai nu mă mai iubea. Dimineața m-a găsit obosită și hotărâtă să aflu adevărul.

A doua zi am plecat mai devreme la birou, dar m-am întors pe furiș acasă la prânz. În dulapul lui Mihai am găsit o eșarfă subțire, bej, cu urme fine de ruj roșu pe margine. Am dus-o la nas: același parfum persistent. Mâinile îmi tremurau când am pus-o la loc.

Seara l-am confruntat direct:

— Cine a fost aici ieri?

Mihai s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Nu mă minți! Știi foarte bine că simt orice parfum nou în casă! Cine e ea?

A tăcut mult timp. Apoi a oftat și a spus încet:

— E doar o colegă… a venit să-mi aducă niște acte.

— Și a stat destul cât să-și lase parfumul peste tot? Și eșarfa asta? am ridicat materialul subțire în aer.

A izbucnit:

— Nu e ce crezi! Nu s-a întâmplat nimic!

Dar ochii lui evitau ai mei. Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi.

Zilele următoare au fost un chin. Mama m-a sunat să mă întrebe de ce par atât de abătută.

— E ceva între tine și Mihai? a întrebat ea cu voce joasă.

— Nu știu… poate că da, poate că nu mai suntem ce-am fost.

— Să nu faci vreo prostie! Familia e cel mai important lucru pe lume!

Dar eu nu mai puteam trăi cu minciuna. Am început să-l urmăresc pe Mihai fără să vreau: îi verificam telefonul când dormea, îi simțeam hainele când venea acasă târziu. Fiecare urmă de parfum necunoscut era ca o palmă peste sufletul meu.

Într-o seară, l-am văzut ieșind dintr-un restaurant din centru cu o femeie brunetă, elegantă. Râdeau împreună, iar ea i-a atins brațul într-un gest intim. Am simțit cum mi se taie respirația. Am plecat fără să mă vadă.

Când am ajuns acasă, am izbucnit în plâns. M-am gândit la toate serile în care îl așteptasem cu cina caldă pe masă, la vacanțele noastre la munte, la promisiunile făcute în fața altarului. Cum ajunsesem aici?

A doua zi i-am spus că vreau să ne despărțim. Mihai a încercat să mă convingă că totul a fost o greșeală, că nu înseamnă nimic pentru el femeia aceea.

— Te rog, Ana, nu distruge totul pentru o prostie!

Dar eu nu mai puteam avea încredere în el. Mirosul trădării rămânea impregnat în fiecare colț al casei noastre.

Au urmat luni grele: discuții cu avocați, împărțirea lucrurilor, lacrimi și nopți nedormite. Mama insista să-l iert:

— Toți bărbații greșesc! Trebuie să fii puternică!

Dar eu nu voiam să fiu puternică pentru altcineva decât pentru mine însămi. Mi-am găsit liniștea abia după ce am plecat din apartamentul nostru și mi-am luat o garsonieră micuță în Militari. Acolo am început să respir din nou.

Uneori încă simt parfumul acela străin pe stradă și inima îmi bate mai tare. Dar acum știu că merit mai mult decât minciuni și jumătăți de adevăruri.

Mă întreb adesea: câte femei simt mirosul trădării și aleg să tacă? Câte dintre noi ne pierdem vocea doar ca să păstrăm aparențele unei familii fericite? Poate că e timpul să vorbim deschis despre rănile noastre.