Moștenirea care ne-a destrămat: Povestea unei familii românești

— Dacă nu te împaci cu Gheorghe, să nu te aștepți la nimic de la mine! Ai înțeles?
Vocea mamei mele, Elena, răsuna ca un tunet în bucătăria mică din apartamentul ei de la etajul patru. Mirosea a cafea arsă și a supă de găină, dar aerul era greu, încărcat de furie și dezamăgire. Aveam 55 de ani și mă simțeam ca o adolescentă certată pentru o notă proastă.
— Mamă, nu pot să mă întorc la el. Nu mai pot! Am suferit destul…
— Ai suferit? Dar eu? Eu ce să zic? Am stat cu taică-tu patruzeci de ani, cu toate că m-a înșelat și m-a făcut de râs în tot cartierul. Așa se face la noi, Mariana! Nu-ți arunci familia pentru niște prostii!
Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să urlu, dar Ana, fiica mea de 30 de ani, stătea pe hol și asculta totul. Știam că și ea avea păreri despre divorțul meu, dar nu voia să le spună direct.
— Bine, mamă, fă cum crezi. Dar să știi că nu mă mai întorc niciodată la Gheorghe.
Am ieșit trântind ușa, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Pe scara blocului m-am întâlnit cu vecina, tanti Viorica, care m-a privit cu milă.
— Iar v-ați certat?
— Da, tanti Viorica… Nu mai pot. Parcă nu sunt fata ei…
— Lasă, mamă, că trece. Toate trec…
Dar nu trecea nimic. În fiecare zi primeam telefoane de la mama: ba că trebuie să vin să-i fac piața, ba că nu găsește pastilele, ba că a văzut-o pe Ana cu un băiat „dubios”. Dar mereu, printre rânduri, îmi amintea: „Să nu uiți ce ți-am spus despre moștenire!”

Când am divorțat de Gheorghe după treizeci de ani de căsnicie, am crezut că mă eliberez. El era un om bun la început, dar alcoolul l-a schimbat. M-a jignit, m-a mințit și m-a făcut să mă simt invizibilă. Ana avea doar douăzeci de ani atunci și a suferit mult. Dar mama n-a vrut să audă niciodată motivele mele.

Într-o seară, Ana a venit la mine acasă. Avea ochii roșii și părea că vrea să spună ceva important.
— Mamă… bunica mi-a zis că dacă nu te împaci cu tataie Gheorghe, nici eu n-o să primesc nimic din apartament sau din pământul de la țară.
Am simțit cum mă sufoc.
— Nu pot să cred că face asta…
— Mamă… eu nu vreau să pierd totul pentru că tu ai ales altceva. Poate… poate ar trebui să te gândești mai bine.
M-am uitat la ea ca la o străină. Cum putea să-mi ceară asta? Pentru prima dată am simțit că nu mai am pe nimeni.

Zilele au trecut greu. Mama mă suna tot mai rar. Ana venea doar când avea nevoie de bani sau haine curate. M-am trezit singură într-un apartament mic, cu pereții goi și frig în suflet.

Într-o duminică dimineață am primit un telefon de la mama:
— Mariana, vino repede! Mi-e rău!
Am alergat cât am putut. Am găsit-o pe jos în bucătărie. Am chemat salvarea și am stat lângă ea până au venit medicii.
La spital, doctorul mi-a spus:
— E grav… Are nevoie de operație urgentă.
Am stat pe hol ore întregi, rugându-mă să fie bine. Când s-a trezit din anestezie, m-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Iartă-mă… Poate am fost prea dură cu tine…
Am plâns amândouă.

După câteva zile, Ana a venit la spital. S-a uitat la bunica ei și a spus:
— Nu contează moștenirea… Vreau doar să fii bine.
Mama a zâmbit slab.

Când am ajuns acasă, am găsit o scrisoare pe masă. Era de la mama:
„Mariana, dacă citești asta înseamnă că poate nu mai sunt. Am greșit mult față de tine. Am vrut doar să te protejez după regulile mele vechi. Dar tu ai dreptul să fii fericită. Apartamentul și pământul sunt ale tale și ale Anei – faceți ce vreți cu ele. Iubiți-vă și nu vă certați pentru lucruri trecătoare.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Am realizat cât rău poate face frica de singurătate și dorința de a controla viețile celor dragi.

Acum stau pe balconul apartamentului moștenit și privesc apusul peste blocurile gri din cartierul nostru vechi din București. Ana vine des la mine și vorbim deschis despre tot ce ne doare.

Mă întreb adesea: oare câte familii se destramă din cauza unor moșteniri sau a unor tradiții care nu mai au rost? Merită oare să pierdem dragostea celor dragi pentru niște acte sau pentru orgolii vechi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi reacționat dacă propria voastră mamă v-ar fi pus să alegeți între fericirea voastră și averea familiei?