Moștenirea care ne-a rupt: Povestea unei familii dezbinate

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să fi făcut mama așa ceva? Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, iar cuvintele mi-au răsunat în bucătăria mică, plină de aburul cafelei reci. Ilinca, sora mea mai mică, stătea cu ochii în pământ, jucându-se nervos cu o linguriță. Pe masă, între noi, testamentul mamei era o rană deschisă.

Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată atâta furie și neputință. Crescusem împreună, împărțind aceeași cameră, aceleași vise și aceleași lipsuri. Tata ne-a părăsit când eram mici, iar mama a muncit pe brânci ca să nu ne lipsească nimic. Mereu am crezut că suntem egali în ochii ei. Dar acum, după ce a plecat dintre noi, am aflat că tot ce avea – apartamentul din Drumul Taberei, economiile strânse cu greu, chiar și colecția ei de bijuterii vechi – îi reveneau Ilincăi. Eu? Nimic. Nici măcar o fotografie cu dedicație.

— Nu știu ce să-ți spun, Vlad… a șoptit Ilinca, cu vocea tremurată. N-am știut nimic până azi. Jur!

Am vrut să o cred. Dar cum să nu simt că mi s-a făcut o nedreptate? Cum să nu mă întreb dacă am greșit cu ceva? Poate pentru că am plecat la facultate la Cluj și am lipsit de acasă câțiva ani? Poate pentru că m-am certat cu mama când am refuzat să mă angajez la fabrica unde lucra ea? Sau poate pentru că Ilinca era mereu „fetița mamei”, cea care nu ridica niciodată tonul și nu ieșea din vorba ei?

În zilele care au urmat, casa mamei a devenit un câmp de bătălie tăcut. Eu veneam doar să iau câte ceva din lucrurile mele, evitând privirea Ilincăi. Ea stătea acolo, încercând să păstreze ordinea și să nu plângă prea tare. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-i, s-au certat pe avere ca toți românii…”

Într-o seară, pe când ploua mărunt și orașul părea mai trist ca niciodată, am găsit într-o cutie veche o scrisoare de la mama. Era adresată mie, dar nu fusese pusă niciodată în plic. Am citit-o cu inima strânsă:

„Dragul meu Vlad,

Poate vei crede că te-am iubit mai puțin. Nu e adevărat. Dar știu că tu vei reuși oriunde ai fi. Ilinca e mai fragilă. Are nevoie de un sprijin concret. Tu ai avut mereu forța să te ridici singur. Iartă-mă dacă te-am rănit.”

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după înmormântare, am simțit dorul de mama mai puternic decât furia. Dar tot nu puteam accepta decizia ei. De ce nu a avut încredere că și eu pot avea nevoie? De ce nu a vorbit cu mine?

În următoarele luni, relația mea cu Ilinca s-a răcit tot mai mult. Nu mai vorbeam decât despre lucruri practice: facturi, acte, chei. Prietenii mă întrebau dacă nu exagerez, dacă nu ar trebui să las trecutul în urmă. Dar cum să faci pace cu o rană care sângerează zilnic?

Într-o zi, Ilinca m-a sunat plângând:

— Vlad, nu mai pot! Nu vreau casa asta dacă tu nu mai vorbești cu mine! Hai să vindem tot și să împărțim banii!

Am refuzat. Nu voiam banii ei. Voiam doar să știu că mama m-a iubit la fel ca pe ea.

Au trecut doi ani de atunci. Între timp, m-am mutat într-o garsonieră la periferie și am început să lucrez ca profesor suplinitor la un liceu din București. Viața merge înainte, dar golul din suflet a rămas.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva moștenirea adevărată pe care ne-a lăsat-o mama a fost tocmai această întrebare fără răspuns: cât valorează dragostea unui părinte? Și dacă familia poate supraviețui atunci când adevărul doare mai tare decât orice pierdere materială?

Poate că nu voi afla niciodată unde am greșit sau dacă am greșit cu adevărat. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi vindecat o astfel de rană?