Nepoata nevăzută: Povestea unei iubiri neîmpărtășite și a căutării de sine

— Nu vezi că iar ai făcut totul pe dos, Ilinca? De ce nu poți fi și tu ca Vlad? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de ceapă prăjită. Aveam doisprezece ani și tocmai vărsasem laptele pe masă, încercând să-i fac o surpriză și să-i pregătesc micul dejun. Vlad, fratele meu mai mic cu doi ani, stătea la masă cu un zâmbet ștrengăresc, privind scena ca pe un spectacol familiar.

M-am uitat la mama cu ochii în lacrimi, dar ea deja își îndrepta atenția spre Vlad, mângâindu-l pe cap: — Tu ai grijă să nu faci mizerie, da? Ești băiatul meu bun. Am simțit atunci cum ceva se rupe în mine, o fisură care avea să se adâncească an după an.

Anii au trecut, dar rolurile au rămas aceleași. Vlad era mereu cel lăudat, cel ascultat, cel pentru care mama gătea prăjituri speciale și îi spunea povești înainte de culcare. Eu eram fata care trebuia să ajute la curățenie, să ia note bune, să nu deranjeze. Orice încercare de apropiere se lovea de un zid invizibil.

— Mamă, pot să vin cu tine la piață? întrebam timid.
— Nu, Ilinca, mai bine stai acasă și fă-ți temele. Cu Vlad mă descurc eu.

Tata era mereu la muncă sau obosit. Când venea acasă, îmi zâmbea blând și mă mângâia pe creștet, dar nu intervenea niciodată între mine și mama. Poate nu vedea. Poate nu voia să vadă.

În liceu am început să mă revolt. Am început să port haine negre, să ascult muzică rock și să lipsesc de la ore. Mama mă certa din ce în ce mai des:
— O să ajungi de râsul satului! Uită-te la Vlad, ce băiat cuminte e! De ce nu poți fi și tu ca el?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am fugit din casă și m-am dus la Irina, prietena mea cea mai bună. Am plâns ore întregi în camera ei:
— Nu știu ce să mai fac… Parcă nici nu exist pentru ea.
Irina m-a strâns în brațe:
— Tu exiști pentru mine. Și meriți să fii iubită.

Am început să scriu poezii despre singurătate și dorința de a fi văzută. Le ascundeam sub saltea, de teamă că mama le-ar putea găsi și ar râde de mine.

La 18 ani am plecat la facultate la București. Am simțit pentru prima dată că pot respira. M-am împrietenit cu oameni care mă apreciau pentru cine sunt. Dar rana din suflet nu s-a vindecat. De fiecare dată când sunam acasă, mama vorbea doar despre Vlad:
— A intrat la Politehnică! Sunt atât de mândră de el! Tu ce mai faci?

Am terminat facultatea cu note bune și mi-am găsit un job într-o editură mică. Când i-am spus mamei:
— Am fost promovată! O să coordonez o colecție nouă!
Ea a oftat:
— Da… Dar Vlad are salariu dublu la firmă. Poate te mai străduiești și tu.

Am început să evit vizitele acasă. Mă simțeam ca o musafiră în propria familie. La fiecare Crăciun sau Paște, mama îl punea pe Vlad în centrul atenției:
— Hai, Vlad, spune bancul ăla! Hai, Vlad, ajut-o pe mama la sarmale!
Eu eram invizibilă.

Într-o zi, tata a făcut infarct. Am alergat acasă cât am putut de repede. L-am găsit pe patul de spital, slab și palid. M-a prins de mână:
— Să nu uiți niciodată cine ești, Ilinca… Ești puternică.
A murit două zile mai târziu.

După înmormântare, casa a devenit și mai rece. Mama s-a închis în ea însăși sau vorbea doar cu Vlad. Eu eram doar o prezență tăcută care făcea curat și gătea.

Într-o seară, am adunat curajul să-i spun:
— Mamă… De ce nu m-ai iubit niciodată ca pe Vlad?
S-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie:
— Cum poți spune așa ceva? Am făcut totul pentru voi!
— Pentru el… Pentru mine ai făcut doar reproșuri.
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Tu ai fost mereu altfel… Nu te-am înțeles niciodată.

Am plecat din casa aceea cu sufletul sfâșiat. Ani la rând am încercat să-mi găsesc liniștea: am mers la terapie, am citit cărți despre iertare și acceptare. Dar rana rămânea acolo.

Acum am treizeci și cinci de ani. Sunt editor respectat, am prieteni buni și o viață stabilă. Dar încă mă trezesc uneori noaptea cu dorința aceea arzătoare: să fiu văzută și iubită de mama mea.

Oare pot vreodată să mă iert pentru că nu am fost copilul pe care l-a vrut ea? Sau trebuie să învăț să mă iubesc chiar dacă n-am primit niciodată dragostea pe care am meritat-o?

Voi ați reușit vreodată să vă iertați părinții? Sau să vă iubiți pe voi înșivă fără aprobarea lor?