Niciodată Destul de Bună: Povestea Mea despre Dragoste, Familie și Așteptări

— Nu înțeleg ce vezi la fata asta, Vlad! Ai putea avea orice fată din oraș, de ce tocmai pe ea? vocea doamnei Stanciu răsuna tăios prin sufrageria mobilată cu mobilă grea, veche, moștenită din alte vremuri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se fixa undeva între covorul persan și pantofii mei uzați. Vlad, iubitul meu, încerca să mă apere, dar fiecare cuvânt al lui părea să-i irite și mai tare pe părinții lui.

— Mamă, Irina e tot ce mi-am dorit. Nu contează că nu are părinți avocați sau că nu vine dintr-o familie cu nume. Contează cine este ea!

— Contează pentru tine, dar nu și pentru noi! Noi avem așteptări, Vlad! Familia Stanciu nu se amestecă oricum!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Mă simțeam mică, invizibilă, ca o pată pe tapetul lor perfect. Nu era prima dată când auzeam astfel de vorbe. De când Vlad mă prezentase familiei lui, totul se schimbase. Zâmbetele false la început, întrebările insinuante despre părinții mei – muncitori la fabrica din oraș –, privirile tăioase când povesteam despre copilăria mea într-un cartier mărginaș.

În acea seară, după ce am ieșit din casa lor, Vlad m-a strâns de mână.

— Îmi pare rău, Irina. Nu știu ce să fac. Parcă orice le-aș spune, nu e de ajuns.

— Nu e vina ta, Vlad. Dar nici a mea. Poate că nu o să fiu niciodată destul de bună pentru ei.

Am mers acasă cu inima grea. Mama mă aștepta cu ciorbă caldă și cu întrebări blânde.

— Cum a fost la Stanciu?

— Ca de obicei…

Mama a oftat și mi-a mângâiat părul.

— Să nu uiți cine ești tu, Irina. Sufletul nu are preț sau rang.

Dar era greu să cred asta când lumea din jur îmi repeta contrariul. La facultate, colegele mele râdeau pe ascuns de hainele mele simple. La petrecerile la care mergeam cu Vlad, simțeam mereu că nu aparțin acelui univers de oameni cu bani și pretenții. Odată, la ziua verișoarei lui Vlad, am auzit-o pe sora lui șoptind:

— Săraca Irina… sigur vine doar pentru mâncare gratis.

Am vrut să plec atunci, dar Vlad m-a rugat să rămân. Am rămas pentru el, dar fiecare astfel de moment mai rupea o bucățică din mine.

Într-o zi, Vlad a venit la mine cu o veste care ar fi trebuit să ne bucure: primise o ofertă de muncă la București. Era șansa noastră să scăpăm de sub ochii critici ai familiei lui.

— Hai cu mine! Începem o viață nouă acolo!

Am acceptat fără să clipesc. Am împachetat tot ce aveam într-o valiză veche și am plecat împreună spre capitală. Primele luni au fost grele – chiria era scumpă, banii puțini, iar eu nu reușeam să-mi găsesc un loc de muncă stabil. Vlad lucra mult și venea acasă obosit. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani și viitor, mi-a spus:

— Poate mama avea dreptate… Poate meritam mai mult.

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet peste sufletul meu. Am plâns toată noaptea. Dimineața următoare am plecat fără să mă uit înapoi. M-am întors la mama, în orașul nostru mic. M-am angajat ca educatoare la grădinița unde fusesem copil. Copiii mă iubeau necondiționat și pentru prima dată după mult timp am simțit că sunt apreciată pentru ceea ce sunt.

Vlad m-a căutat luni întregi. Mi-a scris scrisori lungi în care își cerea iertare și promitea că va lupta pentru noi. Dar ceva în mine se schimbase. Într-o zi l-am întâlnit întâmplător în gară.

— Irina… încă te iubesc.

— Și eu te iubesc, Vlad. Dar nu mai pot trăi cu sentimentul că trebuie să demonstrez mereu ceva cuiva. Dragostea nu ar trebui să doară atât de tare.

Am plecat mai departe pe drumul meu. Am început să scriu povești pentru copii și am descoperit bucuria de a fi eu însămi. Mama îmi spunea mereu:

— Fiecare om are locul lui sub soare.

Acum știu că avea dreptate. Poate că nu am fost niciodată destul de bună pentru familia Stanciu, dar sunt destul de bună pentru mine însămi și pentru cei care mă iubesc sincer.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți pe care nu ni le dorim doar ca să fim acceptați? Cât valorează fericirea noastră în fața așteptărilor altora?