Niciodată nu am apucat să-i spun mamei că sunt însărcinată – povestea unei familii, a tăcerilor și a regretului care nu trece

— Magda, nu mai pot, nu mai pot! — vocea mamei răsuna spartă prin apartamentul nostru mic din Berceni, în timp ce eu stăteam în pragul bucătăriei, cu mâinile strânse pe burtă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era o seară de noiembrie, rece și umedă, iar mirosul de ceai de tei se amesteca cu cel de medicamente. Mama se prăbușise pe scaun, cu ochii roșii de plâns, iar fratele meu, Radu, trântea ușa de la dormitor, refuzând să mai vorbească cu noi.

Tata murise cu două luni înainte, pe neașteptate, la spitalul Fundeni. Un infarct. Nici nu apucasem să ne luăm rămas-bun. De atunci, casa noastră se transformase într-un câmp de bătălie: reproșuri, tăceri grele, priviri aruncate pe sub sprâncene. Mama nu mai gătea, Radu nu mai venea acasă decât târziu, iar eu… eu purtam în mine un secret care mă ardea pe dinăuntru: eram însărcinată în trei luni și nu avusesem curajul să-i spun nimănui.

— Magda, tu nu vezi că totul se destramă? — a izbucnit mama într-o seară, când încercam să-i aduc o cană cu ceai. — De ce nu mă ajuți? De ce nu vorbești cu fratele tău? De ce stai mereu cu capul în nori?

Am vrut să-i spun atunci. Am simțit cum cuvintele îmi urcă în gât, dar m-am oprit. Cum să-i spun că port în mine un copil, când ea abia mai putea să-și poarte propria durere? Cum să-i cer sprijinul, când abia mai avea putere să se ridice din pat?

În fiecare dimineață mă trezeam cu gândul că azi o să-i spun. Azi o să-i spun mamei că va fi bunică. Dar mereu apărea ceva: o ceartă cu Radu, o criză de plâns a mamei, o zi prea grea la facultate. Prietenul meu, Vlad, era la Cluj, la masterat. Vorbeam pe ascuns la telefon, îi spuneam că totul e bine, că mama se ține tare. Nu știa nici el cât de rău e de fapt.

Într-o duminică, când ploua mărunt și orașul părea și mai cenușiu ca de obicei, am găsit-o pe mama în bucătărie, privind pe geam. Avea o fotografie cu tata în mână și șoptea ceva. M-am apropiat încet.

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva… — am început, dar ea s-a întors brusc spre mine.

— Nu acum, Magda! Nu acum! — a spus, cu vocea tăiată. — Nu vezi că nu pot?

Am înghițit în sec și am plecat în camera mea. Am plâns până am adormit. În noaptea aceea am visat-o pe mama râzând, ținând un copil mic în brațe. M-am trezit cu inima strânsă și cu o hotărâre: mâine o să-i spun.

Dar „mâine” nu a mai venit niciodată. În dimineața următoare, am găsit-o pe mama căzută lângă pat. Nu mai respira. Am urlat după Radu, am sunat la salvare, dar era prea târziu. Mama plecase, la fel de neașteptat ca tata.

Au urmat zile de coșmar: înmormântare, colivă, rude care veneau și plecau, vecini care șușoteau pe la colțuri. Radu s-a închis complet în el. Nu mi-a spus niciun cuvânt. Eu mergeam ca un robot, făceam tot ce trebuia făcut, dar înăuntru simțeam că mă sfărâm.

După parastas, am rămas singură în casă. Am deschis dulapul mamei și am găsit o cutie cu scrisori vechi. Printre ele, una neterminată, adresată mie: „Magda, știu că îți este greu. Știu că ai ceva pe suflet. Când vei fi pregătită, sunt aici să te ascult…” Am izbucnit în plâns. Nu mai era acolo. Nu mai avea cine să mă asculte.

Câteva zile mai târziu, l-am sunat pe Vlad și i-am spus adevărul. A venit imediat la București. M-a ținut în brațe și mi-a șoptit că totul va fi bine. Dar eu știam că nimic nu va mai fi la fel. Am încercat să vorbesc cu Radu, să-l fac să înțeleagă că avem nevoie unul de altul. Dar el a plecat la prietena lui din Ploiești și nu s-a mai întors decât după două luni.

Sarcina a avansat greu. Am avut complicații, am stat mult prin spitale. De fiecare dată când vedeam o femeie cu mama ei la ecografie, simțeam cum mi se rupe sufletul. Mă întrebam mereu: dacă i-aș fi spus mamei, ar fi fost altfel? Ar fi fost mai puternică? Ar fi avut un motiv să lupte?

Când s-a născut fetița mea, Ana-Maria, am plâns de fericire și de durere în același timp. Am ținut-o la piept și i-am promis că nu voi ascunde niciodată nimic de ea. Vlad era lângă mine, dar golul lăsat de mama era încă acolo, ca o rană care nu se vindecă.

Acum, când Ana-Maria aleargă prin casă și râde cu poftă, mă uit la ea și mă gândesc la toate lucrurile nespuse dintre mine și mama. La toate momentele ratate, la toate îmbrățișările pe care nu le-am mai apucat.

Poate că dacă aș fi avut curajul să-i spun adevărul, lucrurile s-ar fi schimbat. Poate că nu. Dar tăcerea mea a rămas acolo, ca o umbră peste tot ce fac.

Oare câte dintre noi trăim cu astfel de secrete? Oare cât de mult ne schimbă tăcerile viețile? Dacă ați fi fost în locul meu, ați fi avut curajul să spuneți adevărul la timp?