Noaptea în care am învățat să mă văd cu alți ochi

— Nu-mi vine să cred că ai spus asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul restaurantului luminat difuz. Vlad mă privea peste masa acoperită cu o față albă, cu ochii lui cenușii, reci, de parcă nu înțelegea ce tocmai făcuse. În jurul nostru, cupluri râdeau, paharele clincheteau, dar pentru mine timpul se oprise.

Totul începuse atât de promițător. Cu două săptămâni înainte, mă plimbam printre rafturile librăriei Humanitas de la Cișmigiu, căutând ultimul roman al lui Bogdan Hrib. Lângă mine, un bărbat înalt, cu părul castaniu ciufulit și o geacă veche de piele, răsfoia același titlu. Am zâmbit timid și am spus: — Pare că avem gusturi similare. El a zâmbit larg: — Sau poate doar suntem amândoi dependenți de mistere nerezolvate.

Așa a început totul. Am schimbat numerele de telefon, am vorbit nopți întregi despre cărți, filme și visuri neîmplinite. Vlad părea genul de om care ascunde o lume întreagă în spatele unui zâmbet ironic. M-a invitat la cină la un restaurant cochet din Cotroceni. Am petrecut ore întregi alegând rochia potrivită, imaginându-mi cum va fi să-i privesc ochii dincolo de paginile unei cărți.

Dar realitatea a fost alta. La început, totul părea normal. Am râs, am povestit despre copilărie — el crescut la Ploiești, eu la Buzău — și despre părinții noștri stricți. Apoi, din senin, Vlad a început să vorbească despre fosta lui iubită, Irina. La început am crezut că e doar o glumă stângace, dar pe măsură ce detaliile curgeau — cât de mult l-a rănit, cum nu mai are încredere în femei — am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Știi, nu cred că femeile pot fi vreodată sincere până la capăt, a spus el, privind absent spre fereastră.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am încercat să schimb subiectul, dar Vlad revenea mereu la aceleași teme: trădare, minciună, neîncredere. M-am simțit prinsă într-o capcană invizibilă. Mă uitam la el și nu-l mai recunoșteam pe bărbatul cu care vorbisem nopți întregi.

La un moment dat, a sunat telefonul meu. Era mama. Am răspuns șoptit: — Sunt la cină, vorbim mai târziu. Dar vocea ei era agitată: — Ana, tatăl tău s-a certat iar cu fratele tău. Nu mai știu ce să fac…

Am simțit un val de rușine și neputință. Familia mea era mereu pe marginea prăpastiei: tata autoritar, fratele meu rebel, eu prinsă la mijloc ca un liant fragil. Am închis repede și am încercat să-mi ascund lacrimile.

Vlad m-a privit curios: — Probleme acasă?

— Da… Nimic grav, am mințit.

— Vezi? Toți mințim până la urmă.

Replica lui a fost ca o palmă. M-am ridicat brusc:

— Nu toți suntem la fel! Poate că tu ai fost rănit, dar nu ai dreptul să arunci cu noroi în toată lumea!

O clipă a rămas mut. Apoi a zâmbit amar:

— Poate ai dreptate. Dar nu pot să mă prefac că nu văd ce e în oameni.

Am plecat spre baie cu pași repezi. În oglindă mi-am văzut chipul palid și ochii umezi. Mi-am amintit de toate momentele când tata îmi spunea că nu sunt destul de bună, când fratele meu îmi reproșa că nu iau partea nimănui. M-am întrebat dacă nu cumva Vlad avea dreptate: poate că toți purtăm măști și mințim ca să supraviețuim.

Când m-am întors la masă, Vlad deja plătise nota.

— Îmi pare rău dacă te-am rănit, Ana. Poate nu sunt pregătit pentru ceva nou.

Am dat din cap și am ieșit împreună în noaptea rece de aprilie. Pe stradă, luminile orașului păreau mai reci ca niciodată.

— Vrei să te conduc acasă? a întrebat el ezitant.

— Nu… prefer să merg pe jos puțin.

Ne-am despărțit fără alte cuvinte. Am mers mult pe străzile pustii, încercând să-mi pun ordine în gânduri. M-am gândit la mama care încerca mereu să țină familia unită, la tata care nu știa să-și arate dragostea altfel decât prin critici, la fratele meu care fugea mereu de acasă. Și la mine — mereu între lumi, mereu încercând să fiu pe plac tuturor.

Ajunsă acasă, m-am prăbușit pe pat și am plâns mult timp. Nu pentru Vlad sau pentru seara ratată, ci pentru toate iluziile pe care le purtasem cu mine: că pot salva pe toată lumea, că pot fi mereu sinceră și deschisă fără să fiu rănită.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Vlad: „Îți mulțumesc pentru sinceritate. Poate într-o zi vom putea vorbi fără măști.”

Nu i-am răspuns imediat. Am ieșit pe balcon și am privit orașul trezindu-se sub soarele palid de primăvară. Mi-am dat seama că uneori trebuie să pierzi ceva ca să te regăsești pe tine însăți.

Oare câți dintre noi trăim cu speranța că vom găsi pe cineva care să ne vindece rănile? Și câți avem curajul să ne privim cu adevărat în oglindă și să acceptăm cine suntem?