Noaptea în care am pierdut-o pe Ana și m-am regăsit pe mine

— Mamă, nu uita să aduci plăcinta cu mere, te rog! vocea Anei răsună veselă în telefon, dar eu simțeam deja un nod în stomac. Era primul ei weekend în noul apartament, iar eu, ca orice mamă, mă simțeam pe jumătate mândră, pe jumătate abandonată. Am ajuns vineri seara, cu plăcinta caldă și un buchet de crizanteme, încercând să-mi ascund emoțiile sub un zâmbet larg.

Apartamentul era mic, dar cochet, cu pereți albi și rafturi pline de cărți. Ana mă întâmpină cu o îmbrățișare scurtă, apoi se retrage rapid în bucătărie. — Lasă, mamă, mă descurc eu cu ceaiul! Nu trebuie să faci nimic, doar relaxează-te. M-am așezat stingheră pe canapea, privind la tablourile abstracte de pe pereți. Nu recunoșteam nimic din universul Anei. Parcă eram o străină în viața propriului copil.

Seara a trecut cu povești banale, despre serviciu, colegi, vecini. Am încercat să o întreb despre prietenul ei, Vlad, dar a evitat subiectul cu un zâmbet forțat. — Nu e nimic serios, mamă, nu-ți face griji. Am simțit o ușoară răceală în vocea ei, dar am pus-o pe seama oboselii.

Noaptea, nu am putut dormi. M-am ridicat să beau apă și, trecând pe hol, am auzit-o pe Ana vorbind la telefon. Vocea ei era joasă, tremurată:

— Nu mai pot, Simona! Mă sufocă. Nu pot să-i spun adevărul. Dacă află, nu o să mă mai privească niciodată la fel… Da, știu că trebuie să fiu sinceră, dar nu pot… Nu acum.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am întors în camera de oaspeți, cu inima bătând nebunește. Ce ascundea Ana? Ce adevăr era atât de greu de rostit încât îi era teamă să mi-l spună?

Dimineața am încercat să mă port normal. Am pregătit cafeaua și am pus plăcinta la încălzit. Ana a venit la masă cu ochii umflați de nesomn. — Ai dormit bine? am întrebat-o, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Da, mamă, doar că am avut multe pe cap. Știi cum e…

Am dat din cap și am tăcut. În jurul nostru plutea o tensiune grea, ca o ceață care nu se ridică nici la prânz.

După-amiaza a venit Vlad. Un băiat politicos, dar distant. Am încercat să-l cunosc mai bine, dar răspunsurile lui erau scurte, iar privirea îi fugea mereu spre Ana. La un moment dat, s-au retras amândoi pe balcon. Am rămas singură în sufragerie și am auzit din nou voci înăbușite.

— Nu mai pot să joc teatru, Vlad! Nu vreau să-i fac rău mamei mele, dar nici nu pot să trăiesc așa…

— Ana, trebuie să-i spui. Nu poți să te ascunzi la nesfârșit.

— Dar dacă mă respinge? Dacă nu mă mai iubește?

— E mama ta. O să înțeleagă.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Ana s-a speriat când m-a văzut.

— Mamă… nu voiam să… adică…

— Ana, ce se întâmplă? Ce nu-mi spui?

A izbucnit în plâns. Vlad i-a luat mâna și a privit în jos.

— Mamă, eu… eu nu pot să trăiesc mințindu-te. Nu sunt fericită cu Vlad. De fapt… nu sunt fericită cu niciun bărbat. Eu… eu o iubesc pe Simona.

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. Am rămas fără aer câteva secunde. Ana plângea în hohote, iar Vlad îi strângea mâna.

— Îmi pare rău că nu ți-am spus până acum. Mi-a fost frică… frică de ce o să crezi despre mine.

Am privit-o lung. În minte mi se derulau toate momentele din copilăria ei: rochițele roz, păpușile preferate, serbările la grădiniță. Cum nu mi-am dat seama? Cum am putut să fiu atât de oarbă?

— Ana… eu… nu știu ce să spun. Ești copilul meu. Te iubesc orice ar fi. Dar trebuie să-mi dai timp. Nu pot să înțeleg totul dintr-o dată.

A venit spre mine și m-a îmbrățișat strâns. Am simțit lacrimile ei pe umărul meu și pentru prima dată am simțit că nu mai sunt mama care știe totul, ci o femeie care abia acum începe să-și cunoască fiica.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat amândouă pe canapea, ținându-ne de mână și vorbind despre lucruri pe care nu le-am spus niciodată. Am plâns mult, dar am și râs printre lacrimi. Am pierdut iluzia că pot controla totul în viața copilului meu, dar am câștigat ceva mai prețios: sinceritatea dintre noi.

Au trecut luni de atunci. Încă învăț să accept cine este Ana cu adevărat. Familia noastră s-a schimbat — unii au judecat-o, alții au susținut-o. Dar eu știu acum că iubirea nu înseamnă să-ți modelezi copilul după așteptările tale, ci să-l accepți așa cum este.

Mă întreb uneori: dacă nu aș fi auzit acea conversație pe hol, aș fi cunoscut-o vreodată cu adevărat pe Ana? Sau aș fi trăit toată viața cu iluzia unei fericiri perfecte? Voi cât de bine vă cunoașteți copiii sau părinții?