„Nu am fost o mamă bună”: Întoarcerea după ani de tăcere

— Nu vreau să te văd! Du-te înapoi de unde ai venit!

Cuvintele Anei mi-au tăiat respirația ca un cuțit rece. Stătea în ușa apartamentului, cu ochii verzi plini de furie și lacrimi, iar eu, Mariana, mă simțeam mai mică decât oricând. Mâinile îmi tremurau pe buchetul de lalele galbene, florile ei preferate, dar nu aveam curaj să le întind. În spatele ei, mama mea, doamna Ileana, mă privea cu acea privire aspră pe care o știam din copilărie: „Ți-am spus că nu va fi ușor.”

Am plecat din Ploiești acum doisprezece ani. Nu pentru că nu mi-aș fi iubit copilul, ci pentru că nu mai puteam respira în apartamentul nostru mic, cu certurile zilnice dintre mine și mama, cu lipsurile și cu bătăile de la tatăl Anei. Am fugit la București, crezând că acolo voi găsi libertatea și poate o viață mai bună pentru noi două. Dar viața m-a înghițit: două joburi prost plătite, chirii scumpe, singurătate. Am trimis bani acasă cât am putut, dar n-am avut curaj să mă întorc. Îmi spuneam mereu: „O să vin când o să fiu cineva.” Dar timpul a trecut și Ana a crescut fără mine.

— Ana, te rog… doar cinci minute…

— Nu! Ai avut doisprezece ani la dispoziție! Acum e prea târziu!

A trântit ușa în fața mea. Am rămas pe palier, cu florile strivite în pumn. Mama a ieșit după mine.

— Ți-am zis să nu vii fără să anunți. Copilul ăsta a suferit destul.

— Știu, mamă… Dar nu mai pot trăi cu vinovăția asta. Trebuie să-i spun adevărul.

— Ce adevăr? Că ai fugit ca o lașă? Că ai lăsat-o aici să crească fără tine?

Am simțit cum mă prăbușesc pe scările reci. M-am gândit la toate nopțile în care am plâns în garsoniera din București, la toate zilele de naștere ratate, la pozele cu Ana pe care le primeam pe WhatsApp de la mama și la mesajele seci: „Ana e bine.”

În acea noapte am dormit la o pensiune ieftină. Am privit tavanul și m-am întrebat dacă aș fi putut face altfel. Dacă aș fi avut curajul să-l părăsesc pe tatăl Anei mai devreme. Dacă aș fi luat-o cu mine, chiar dacă nu aveam nimic. Dar atunci mi se părea imposibil.

A doua zi am încercat din nou. Am așteptat-o pe Ana la ieșirea din liceu. Mergea grăbită, cu căștile în urechi. M-am apropiat încet.

— Ana…

S-a oprit brusc.

— Ce vrei de la mine? Să te iert? Să uit că ai dispărut?

— Nu vreau nimic de la tine… Vreau doar să știi că mi-a fost dor de tine în fiecare zi.

A oftat adânc și mi-a aruncat o privire plină de dispreț.

— Dor? Știi ce e dorul? Eu am crescut cu dorul tău ca o piatră în stomac! Toți copiii aveau mame la serbare. Eu aveam doar bunica.

Nu am găsit cuvinte. Am vrut să-i spun că am încercat să supraviețuiesc, că am vrut să-i ofer ceva mai bun decât sărăcia și violența din casă. Dar cum să explici unui copil că ai ales să pleci?

— Ana… tatăl tău…

— Nu-mi pasă! Nici el nu există pentru mine!

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas acolo, printre adolescenți gălăgioși, simțindu-mă mai străină ca niciodată.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama. Ea avea grijă de Ana ca de ochii din cap, dar între noi era un zid rece.

— De ce ai venit acum? Ce vrei să dovedești?

— Vreau doar să-mi văd fata… Să-i spun că îmi pare rău.

— Poate ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să pleci.

Am început să mă întreb dacă nu cumva toți au dreptate. Poate că nu merit iertarea Anei. Poate că sunt doar o egoistă care a fugit de greutăți.

Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare. I-am lăsat-o la ușă:

„Dragă Ana,
Știu că nu pot șterge anii în care nu am fost lângă tine. Știu că ai crescut fără mine și că nimic nu poate schimba asta. Dar vreau să știi că te-am iubit mereu și că fiecare zi fără tine a fost o pedeapsă. Am plecat pentru că nu mai puteam trăi în frică și mizerie. Am sperat că într-o zi voi fi suficient de puternică să mă întorc și să-ți ofer ceva mai bun. N-am reușit… Dar sunt aici acum și voi rămâne dacă vei avea nevoie de mine vreodată.”

A trecut o săptămână fără niciun semn de la ea. Într-o dimineață, am găsit un mesaj pe telefon:

„Nu știu dacă pot să te iert. Dar vreau să te aud. Vino mâine la parc.”

Am mers cu inima cât un purice. Ana stătea pe bancă, cu ochii roșii de plâns.

— De ce ai plecat? De ce nu m-ai luat cu tine?

Am început să-i povestesc totul: despre frică, despre neputință, despre rușinea de a nu avea nimic de oferit. Despre cum fiecare zi fără ea m-a făcut să mă simt mai puțin om.

A ascultat fără să spună nimic. La final, m-a întrebat:

— Crezi că poți repara totul?

— Nu știu… Dar vreau să încerc, dacă îmi dai voie.

Ne-am privit lung, două străine legate prin sânge și dor.

Acum stau singură în camera pensiunii și mă întreb: Oare există iertare pentru mamele care au greșit atât de mult? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Poate cineva ca mine să fie din nou mamă?