„Nu sunt nici bonă, nici menajeră”: Povestea unei mame care a învățat să spună „nu” propriei fiice

— Mamă, vii și azi să stai cu Vlad? Am o ședință la birou și Paul nu poate să-l ia de la grădiniță.
Vocea Irinei răsună în telefon, grăbită și deja iritată, ca și cum răspunsul meu ar fi doar o formalitate. Mă uit la ceas: e ora 14:30, iar eu tocmai mă pregăteam să ies la plimbare cu prietenele mele din bloc. De două luni nu mai fusesem la cafeneaua noastră preferată din centru.

— Irina, azi chiar nu pot… Am făcut deja planuri, îi spun încercând să-mi țin vocea fermă, deși inima îmi bate nebunește.
— Serios, mamă? Ce planuri poți avea tu? Nu înțelegi că am nevoie de tine?

Asta e. Aici s-a ajuns. De când s-a născut Vlad, viața mea s-a transformat într-un carusel de scutece, biberoane și drumuri la pediatru. Nu mă plâng, l-am iubit din prima clipă pe nepotul meu. Dar Irina și Paul au început să creadă că rolul meu e să fiu mereu disponibilă. Am renunțat la cursurile de pictură, la excursiile cu grupul de pensionari, chiar și la serile liniștite cu o carte bună. Totul pentru ei.

M-am trezit într-o zi privind în oglindă și întrebându-mă cine sunt. Nu mai eram Mariana, femeia care râdea zgomotos la glumele prietenelor sau care visa să vadă marea toamna. Eram „mama Irinei” și „bunica lui Vlad”. Atât.

Într-o seară, după ce Vlad adormise în brațele mele, am auzit-o pe Irina vorbind cu Paul în bucătărie:

— Dacă n-ar fi mama, nu știu ce ne-am face… Dar uneori simt că nici nu apreciază cât de greu ne este nouă.
— Poate ar trebui să-i mulțumești mai des, i-a răspuns Paul încet.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam recunoștință, voiam doar să nu fiu invizibilă. Să conteze și dorințele mele.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Irina. Am găsit-o în sufragerie, cu laptopul în brațe și părul prins neglijent.

— Irina, trebuie să vorbim.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat fără să ridice privirea din ecran.
— Simt că nu mai am viața mea. Îmi iubesc nepotul, dar nu pot fi mereu la dispoziția voastră. Și eu am nevoie de timp pentru mine.

A ridicat ochii, surprinsă și puțin iritată.

— Mamă, dar tu nu lucrezi! Ce altceva ai de făcut?
— Să trăiesc! Să mă bucur de prieteni, de hobby-uri… Să nu mă simt ca o bonă sau menajeră.

A urmat o tăcere grea. Am văzut cum i se strânge maxilarul și cum își mușcă buza. Știam că nu-i va fi ușor să accepte.

— Deci vrei să ne descurcăm singuri? Să-l lăsăm pe Vlad cu cineva străin?
— Nu asta spun. Vreau doar să stabilim niște limite. Să mă anunțați din timp când aveți nevoie de mine și să nu presupuneți că sunt mereu liberă.

Irina a oftat adânc.

— Bine… Dar sper să nu regreți când Vlad va crește și nu va mai vrea să stea cu tine.

M-au durut cuvintele ei ca niște ace. M-am ridicat încet și am plecat acasă cu pași grei. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, cât de mult s-a sacrificat pentru mine și cât de puțin am apreciat-o atunci. Poate istoria se repetă.

Zilele următoare au fost reci între noi. Irina mă suna doar când era absolut necesar. Paul încerca să dreagă lucrurile:

— Mariana, știu că e greu pentru tine… Dar și pentru Irina e o perioadă dificilă. Poate găsim o soluție împreună.

Am început să-mi reiau viața pas cu pas. Am mers la cursul de pictură, am ieșit cu prietenele mele la film și chiar am planificat o excursie la Brașov. Vlad venea la mine doar în weekenduri sau când era cu adevărat nevoie. La început plângea după mama lui, dar apoi a început să se bucure de timpul nostru împreună: desenam, făceam prăjituri sau ne jucam cu trenulețele lui vechi.

Într-o duminică, Irina a venit după el mai devreme decât de obicei. M-a găsit pictând la masa din balcon.

— Ce faci acolo? m-a întrebat curioasă.
— Încerc să-mi regăsesc bucuria de a crea.

S-a uitat lung la mine și pentru prima dată după mult timp am văzut-o zâmbind sincer.

— Îmi pare rău dacă te-am împins prea mult… Nici eu nu știu cum să fiu mamă fără ajutorul tău.
— Și eu am greșit că n-am spus nimic mai devreme…

Ne-am îmbrățișat strâns, iar Vlad a venit între noi râzând: „Buni, hai să pictăm împreună!”

Poate că nu voi fi niciodată bunica perfect disponibilă sau mama care se sacrifică fără să clipească. Dar vreau să fiu eu însămi — pentru mine, pentru Irina și pentru Vlad.

Oare câte mame uită cine sunt în goana de a-i ajuta pe ceilalți? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” fără vinovăție?