Nu te grăbi cu nunta, Emese! – Fuga unei mirese din fața unei familii tiranice

— Emese, ai grijă să nu uiți voalul! strigă mama lui Vlad din prag, cu vocea ei tăioasă care mă făcea să tresar de fiecare dată. Mâinile îmi tremurau în timp ce încercam să-mi prind părul, iar oglinda îmi arăta o față palidă, străină. Era dimineața nunții mele și, în loc să simt bucurie, aveam stomacul strâns ca un nod.

— O să fie bine, îmi șopteam în gând, dar vocea interioară era slabă, aproape stinsă. De luni de zile, fiecare decizie legată de nuntă fusese luată de altcineva: rochia aleasă de mama lui Vlad, meniul aprobat de tatăl lui, lista invitaților dictată de sora lui, Irina. Eu? Eu doar semnam unde mi se spunea.

În bucătărie, tata își frământa mâinile. — Emese, ești sigură că asta vrei? m-a întrebat încet, dar privirea mamei mele l-a redus la tăcere. — Nu e momentul pentru îndoieli, a spus ea apăsat. — Toată lumea așteaptă nunta asta. Nu poți da înapoi acum.

M-am uitat la Vlad. Era frumos, calm, dar mereu absent când venea vorba de conflictele cu familia lui. — Lasă-i pe ei, Emese, așa sunt ai mei. O să ne obișnuim, îmi spunea mereu. Dar eu simțeam cum mă sufoc între regulile lor nescrise: „La noi în familie nu se ridică vocea”, „La noi femeia gătește”, „La noi nu se contrazice mama”.

Cu o seară înainte de nuntă, Irina a intrat peste mine în cameră. — Să nu faci vreo prostie mâine! Ai idee cât am muncit pentru ziua asta? Dacă te răzgândești acum, ne faci de râs pe toți!

Am adormit plângând în pernă. Dimineața, când am văzut rochia albă atârnată pe ușă, mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt. M-am privit lung în oglindă și am șoptit: — Cine ești tu?

Când a venit momentul să plecăm spre biserică, am simțit că nu pot să respir. Mama lui Vlad m-a tras de braț: — Hai, Emese! Nu ne face să întârziem!

În mașină, tata m-a privit din oglinda retrovizoare. — Dacă vrei să plecăm acum, doar spune-mi, a zis încet. Pentru prima dată în luni de zile, cineva mă întreba ce vreau eu cu adevărat.

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. — Tata… nu pot… Nu pot să fac asta!

A oprit mașina pe marginea drumului. Mama a început să țipe: — Ești nebună? Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică familia lui Vlad?

— Să zică ce vor! am strigat pentru prima dată cu voce tare. Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc viața altora!

Am ieșit din mașină și am început să alerg pe marginea drumului, cu rochia fluturând după mine ca o aripă ruptă. Oamenii se uitau mirați la mine, dar nu-mi păsa. Simțeam pentru prima dată libertatea – și frica.

Am ajuns la casa bunicii mele din satul vecin. Ea m-a privit lung și m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Am plâns ore întregi în poala ei.

— Draga mea Emese, mi-a spus ea într-un târziu, viața nu e făcută să-i mulțumești pe alții. Dacă nu ești tu fericită, nimeni nu va fi cu adevărat.

În ziua aceea am stat ascunsă la bunica și am ascultat cum ploaia bătea în geamuri. Telefonul suna neîncetat: Vlad, mama lui Vlad, Irina, mama mea… Toți voiau explicații.

Vlad a venit seara târziu. M-a găsit pe bancă în curte.

— De ce ai fugit? m-a întrebat cu voce stinsă.

— Pentru că nu mai știu cine sunt lângă tine și familia ta. Pentru că nu mai pot trăi după regulile lor.

A tăcut mult timp.

— Știi că i-ai rănit pe toți…

— Dar pe mine cine mă vede? Cine mă aude?

A plecat fără să spună nimic altceva. Am rămas singură sub cerul plin de stele și am simțit pentru prima dată liniște.

Au trecut luni până când familia mea a început să vorbească din nou cu mine fără reproșuri. Mama încă oftează când mă vede singură la masă de sărbători. Tata însă mă privește cu mândrie tăcută.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut singura șansă la fericire. Dar apoi îmi amintesc cât de greu e să trăiești viața altora și cât curaj mi-a trebuit să spun „nu”.

Oare câte femei trăiesc astăzi drama mea și nu au curajul să fugă? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm mereu pentru liniștea altora?