Nu ți-am dăruit apartamentul, doar ți-am permis să locuiești în el: Poveste despre familie, încredere și limite

— Nu e corect, mamă! De ce trebuie să mă simt ca o chiriașă în casa în care am crescut? vocea Irinei răsuna prin bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de ani și de certuri nespuse. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, fratele ei mai mare, privea în gol, evitând să se implice.

Mă numesc Liliana și am 62 de ani. Am muncit o viață întreagă ca să le ofer copiilor mei un viitor mai bun decât am avut eu. Soțul meu, Doru, a murit acum zece ani, iar de atunci am simțit că trebuie să fiu și mamă, și tată. Am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mic răsfăț, doar ca să pot plăti ratele la apartamentul din București. Visam că într-o zi Vlad și Irina vor avea un loc al lor, un adăpost sigur într-o lume nesigură.

Irina a terminat facultatea anul trecut. S-a angajat la o firmă de publicitate, dar salariul abia îi ajunge pentru chirie și mâncare. Când mi-a spus că nu mai poate sta cu colega ei din garsonieră, am simțit că nu pot să o las pe drumuri. I-am spus: „Irina, poți să stai în apartamentul nostru din București cât ai nevoie. Nu trebuie să plătești nimic.”

La început a fost recunoscătoare. Îmi trimitea mesaje cu poze: „Uite ce frumos am aranjat sufrageria!”, „Am gătit pentru prima dată sarmale!” Dar încet-încet, tonul s-a schimbat. A început să vorbească despre apartament ca despre „al ei”. Când Vlad a venit într-o zi să doarmă acolo după un examen la București, Irina i-a spus răspicat: „Nu poți veni fără să mă anunți! E casa mea acum!”

Vlad mi-a povestit totul la telefon: „Mamă, Irina se poartă de parcă i-ai făcut cadou apartamentul. Eu nici nu îndrăznesc să-i cer cheia.” M-am simțit prinsă la mijloc. Îi iubesc pe amândoi la fel, dar nu știam cum să gestionez situația fără să rănesc pe cineva.

Într-o duminică am decis să merg la București. Am bătut la ușă cu inima strânsă. Irina mi-a deschis cu ochii umflați de plâns. „Ce s-a întâmplat?” am întrebat-o.

— M-am certat cu Vlad. Mi-a spus că profit de tine și că nu e corect față de el.

Am oftat adânc. M-am așezat pe canapea și i-am luat mâna.

— Irina, vreau să fii sinceră cu mine. Simți că apartamentul ți se cuvine?

A tăcut o vreme, apoi a izbucnit:

— Mamă, toată viața am simțit că trebuie să lupt pentru orice. Când mi-ai dat cheia, am crezut că în sfârșit am ceva al meu. Nu vreau să-l împart cu Vlad sau cu altcineva.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu doar voiam să-i ajut, dar fără să creez invidie sau resentimente între ei.

— Irina, apartamentul acesta nu este un cadou. Este munca mea de-o viață și vreau ca amândoi să beneficiați de el când va veni timpul. Acum doar ți-am permis să locuiești aici pentru că ai nevoie. Dar nu este doar al tău.

A izbucnit în lacrimi:

— Atunci unde să mă duc? Nu pot plăti chirie! Vlad are deja serviciu bun și stă la Cluj! De ce trebuie mereu eu să renunț?

Am încercat s-o îmbrățișez, dar m-a respins.

— Nu înțelegi niciodată prin ce trec! Mereu ai ținut cu Vlad!

M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon. Priveam orașul care fremăta sub soarele de aprilie și mă întrebam unde am greșit. Oare sacrificiile mele au creat doar distanță între copiii mei? Oare ar fi trebuit să fiu mai clară de la început?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am dormit pe canapea, iar dimineața am găsit un bilet pe masă: „Mamă, plec la o prietenă. Am nevoie de timp.”

Am sunat-o pe sora mea, Mariana:

— Nu mai știu ce să fac… Copiii mei se ceartă din cauza unui apartament! Eu voiam doar să-i ajut.

Mariana a oftat:

— Liliana, poate e timpul să le spui clar care sunt limitele. Să nu le dai impresia că totul li se cuvine doar pentru că sunt copiii tăi.

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. În următoarele zile am vorbit cu Vlad și Irina separat. Le-am explicat că apartamentul va rămâne al familiei până când eu nu voi mai fi. Că vreau ca fiecare dintre ei să-și construiască propriul drum și să nu se bazeze doar pe ceea ce le las eu.

Irina a acceptat cu greu. A început să caute o chirie mai ieftină împreună cu o colegă de serviciu. Vlad a venit într-un weekend și ne-am întâlnit toți trei la o cafea. Atmosfera era încă tensionată, dar simțeam că facem pași mici spre vindecare.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb dacă nu cumva dragostea mea a fost prea protectoare sau prea condiționată de ideea de sacrificiu. Oare cât de mult ar trebui un părinte să ofere copiilor? Unde se termină datoria și unde începe libertatea lor? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…