„Nu vreau să vii la nunta mea, mamă”: Povestea unei despărțiri sufletești între mamă și fiică

— Nu vreau să vii la nunta mea, mamă. Vocea Zinei tremura, dar privirea îi era hotărâtă. Am simțit cum mi se taie picioarele, ca și cum podeaua din bucătăria noastră veche de la etajul patru s-ar fi surpat sub mine. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi adun gândurile.

— Ce-ai spus? am șoptit, de parcă dacă aș fi vorbit mai tare, cuvintele ar fi devenit reale și ireversibile.

— Raducu nu se simte bine cu tine. Și nici eu nu mai pot suporta tensiunea dintre voi. Vreau să fie o zi frumoasă, fără certuri sau priviri tăioase.

Mi-am mușcat buza. Trei decenii am fost pentru Zina mai mult decât o mamă: i-am fost confidentă, prietenă de cumpărături, parteneră de râs și de plâns. Îmi amintesc cum îi țineam capul în poală când plângea după primul băiat care i-a frânt inima. Cum îi ascundeam scrisorile de dragoste sub perna ei, ca să nu le găsească tatăl ei, Ion, mereu prea ocupat cu serviciul ca să observe ce se întâmplă în sufletul fetei noastre.

Când a plecat la facultate la București și s-a mutat într-o garsonieră minusculă din Drumul Taberei, am plâns toată noaptea. Dar eram mândră: „I-am dat aripi”, mi-am spus. Am continuat să vorbim zilnic la telefon, să ne trimitem poze cu pisici și rețete de prăjituri. Eram convinsă că nimic nu ne va despărți vreodată.

Apoi l-a cunoscut pe Radu. Un băiat tăcut, cu ochi cenușii și mâini muncite. L-a adus acasă la Paște, iar eu am încercat să-l primesc cu brațele deschise. Dar ceva nu s-a legat niciodată între noi. Poate pentru că el părea mereu să mă judece în tăcere, să mă privească de parcă aș fi fost o intrusă în propria mea familie.

— Mamă, nu trebuie să-i tot spui ce să facă! mi-a reproșat Zina într-o seară, după ce l-am întrebat pe Radu dacă nu vrea să-și termine studiile.

— Îmi pasă de viitorul vostru! am răspuns eu, dar ea a oftat și a ieșit trântind ușa.

De atunci, vizitele lor au devenit tot mai rare. Zina mă suna tot mai puțin, iar când venea acasă, era mereu grăbită, cu ochii pe telefon sau pe ceas. Simțeam că-mi scapă printre degete, ca nisipul din clepsidră.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am primit invitația la nuntă pe WhatsApp. O poză cu două verighete și un mesaj sec: „Mamă, ne căsătorim în mai.” Am simțit un nod în gât. Am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns. Seara târziu, mi-a trimis un mesaj: „Vorbește cu tata despre detalii.”

Ion era la fel de derutat ca mine. — Ce-ai făcut? m-a întrebat într-o seară, după ce Zina a plecat brusc de la masă.

— Eu? Eu doar am vrut să-i fie bine!

— Poate că ai vrut prea mult… Poate că n-ai lăsat-o să respire.

M-am uitat la el și am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Oare chiar am greșit atât de mult? Oare dragostea mea a fost prea sufocantă?

Apropierea nunții a adus cu ea și mai multă distanță. Zina nu-mi mai cerea sfaturi despre rochia de mireasă sau despre buchetul de flori. Nu mă mai întreba ce părere am despre meniu sau despre invitați. M-am trezit singură în apartamentul nostru mic, cu pozele ei din copilărie pe perete și cu o tăcere apăsătoare care mă strivea.

Într-o seară, am decis să merg la ea acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Radu mi-a deschis și m-a privit rece.

— Zina e ocupată.

— Vreau doar să vorbesc cu ea cinci minute.

A oftat și s-a dat la o parte. Zina stătea pe canapea, cu laptopul în brațe.

— Ce vrei, mamă?

— Să știu ce-am făcut atât de rău încât să nu mă vrei la nunta ta.

A lăsat laptopul jos și m-a privit lung.

— Mereu ai vrut să controlezi totul. Să-mi spui cu cine să ies, ce să mănânc, ce facultate să aleg… Acum vrei să-mi organizezi și nunta? E viața mea! Radu nu se simte acceptat aici. Și nici eu nu mă mai simt copilul tău.

Am simțit cum mi se rupe inima în mii de bucățele. Am vrut să-i spun că tot ce-am făcut a fost din iubire. Că n-am știut altfel. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât.

Am ieșit din apartament fără să mai spun nimic. Pe scări am izbucnit în plâns. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Zilele au trecut greu. Nunta s-a ținut fără mine. Am primit câteva poze pe WhatsApp: Zina zâmbind larg lângă Radu, Ion dansând cu ea… Eu stăteam acasă, privind la pozele vechi și întrebându-mă unde am greșit.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva va înțelege durerea unei mame care a iubit prea mult și a pierdut totul. Oare e posibil ca dragostea să rănească? Oare ar trebui să ne lăsăm copiii să greșească singuri?

Poate că uneori aripile pe care le dăm copiilor noștri îi poartă prea departe de noi… Ce credeți? Unde se termină grija și începe controlul?