Nuntă pe malul Dunării: Povestea mea despre durere, iubire și prejudecăți

— Nu pot să cred că faci asta, Miruna! — vocea mamei răsună ascuțit, tăind liniștea din camera mică de la pensiunea de pe malul Dunării. Mâinile îi tremură pe rochia mea de mireasă, de parcă ar vrea să mă scuture din temelii. — Cum să te măriți așa? Cum să-l lași pe Vlad să-și distrugă viața?

Îmi mușc buza, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Îmi simt picioarele amorțite, dar nu pentru că nu le mai pot mișca, ci pentru că fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un ciocan. În oglindă, văd o femeie tânără, cu ochii mari și verzi, dar în spatele privirii se ascunde o furtună.

— Mamă, Vlad nu-și distruge viața. Mă iubește. Și eu îl iubesc. Nu vreau să trăiesc ascunsă, nici să mă prefac că nu merit fericirea doar pentru că sunt în scaunul ăsta.

Ea oftează adânc și iese trântind ușa. Rămân singură, cu rochia albă întinsă peste genunchii care nu mai simt nimic de aproape doi ani. Îmi amintesc perfect ziua accidentului: o plimbare cu bicicleta prin pădurea de lângă Galați, râsete cu prietenii, o clipă de neatenție și apoi întuneric. Când m-am trezit la spital, tata plângea în hohote, iar mama stătea ca o stană de piatră. Doctorul mi-a spus calm: „Miruna, ai suferit o leziune la coloană. Nu vei mai putea merge.”

Am trecut prin luni de recuperare chinuitoare, priviri pline de milă și șoapte pe la colțuri: „Săraca fată, era atât de frumoasă și plină de viață…” Prietenii s-au împuținat, iar tata s-a refugiat în muncă. Mama a început să mă trateze ca pe un bibelou spart: „Nu te forța! Nu ieși afară! Nu te expune!”

Apoi a apărut Vlad. Îl știam din liceu, dar nu fusesem niciodată apropiați. M-a vizitat la spital cu o carte și un zâmbet stângaci. A revenit a doua zi și a treia zi. M-a făcut să râd când nu mai credeam că pot râde vreodată. Când mi-a spus că mă place, am izbucnit în plâns.

— Vlad, nu vezi? Sunt defectă! Cine ar vrea să fie cu cineva ca mine?

El mi-a luat mâna și mi-a spus: — Miruna, nu ești defectă. Ești cea mai puternică persoană pe care o cunosc.

Au urmat luni de zile în care am învățat să mă accept din nou. Vlad m-a scos la plimbări pe faleză, m-a dus la cinema, m-a învățat să joc șah. Când a venit cu inelul într-o seară ploioasă de aprilie, mama aproape că a leșinat.

— Vlad, gândește-te bine! O să ai grijă de ea toată viața! O să-ți fie greu! — i-a spus tata într-o seară tensionată.

Vlad a ridicat privirea și i-a răspuns calm: — Știu ce fac. Și nu e un sacrificiu. E alegerea mea.

Pregătirile pentru nuntă au fost un carusel de emoții. Mama a refuzat să vorbească despre rochie sau invitați. Tata s-a retras complet din discuții. Doar sora mea mai mică, Ioana, a fost lângă mine.

— Miruna, ești curajoasă. Și dacă mama și tata nu văd asta acum, poate o vor vedea într-o zi.

În ziua nunții, soarele apune peste Dunăre și valurile lovesc ușor pontonul unde urmează să spun „da”. Vlad mă privește cu ochii lui albaștri plini de emoție. Lângă el stau părinții lui, zâmbind larg. Mama e undeva în spate, cu ochii roșii de plâns.

Preotul începe slujba și simt cum inima îmi bate nebunește. Când vine momentul jurămintelor, Vlad îngenunchează lângă scaunul meu cu rotile și îmi ia mâna:

— Miruna, promit să fiu alături de tine la bine și la greu. Să te iubesc pentru cine ești și pentru cine vom deveni împreună.

Lacrimile îmi curg pe obraji și aud șoapte în jur: „Ce frumos…”, „Ce curaj…” Dar știu că mulți încă gândesc altfel: „Ce păcat…”, „Ce viață grea îi așteaptă…”

După ceremonie, mama se apropie încet. Mâinile îi tremură când îmi atinge obrazul.

— Iartă-mă, Miruna… Mi-a fost frică pentru tine. Dar văd acum cât ești de fericită.

O îmbrățișez strâns și simt cum o parte din povara mea se ridică.

Seara dansez cu Vlad — el stând în genunchi lângă mine, ținându-mă de mâini — iar invitații ne privesc cu lacrimi în ochi sau cu sprâncene ridicate.

Știu că drumul nostru nu va fi ușor. Prejudecățile încă există: vecinii care șușotesc pe la colțuri, rudele care mă privesc cu milă sau cu neîncredere. Dar am ales să trăiesc pe deplin, să iubesc fără rușine și să lupt pentru dreptul meu la fericire.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevărat sau doar supraviețuim din cauza fricii celorlalți? Oare cât de mult ne lăsăm definiți de privirile și vorbele celor din jur? Dacă povestea mea v-a atins sufletul, spuneți-mi: voi ce ați face în locul meu?