Păcatul cu gust de nucă: Povestea unei iubiri interzise și a conflictelor de familie

— Radu, tu chiar nu vezi ce faci? Ai 46 de ani! Ce caută fata aia la tine? Vocea soției mele, Mariana, răsuna prin bucătăria îngustă, cu pereții galbeni spălăciți de atâtea veri. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie și neputință. Eu stăteam pe scaunul vechi, cu spătarul rupt, și nu găseam cuvintele potrivite. În minte îmi răsuna doar numele Anei, ca o melodie interzisă.

Nu mi-am imaginat niciodată că o să ajung aici. Am fost mereu omul responsabil, cel care nu iese din rând, care merge la serviciu la timp, care-și crește copiii cu frică de Dumnezeu și respect pentru vecini. Dar într-o zi de toamnă, când frunzele cădeau ca niște promisiuni uitate pe asfaltul din fața blocului, am întâlnit-o pe Ana la cofetăria din colț. Avea ochii verzi ca nucile crude și râdea cu poftă la glumele mele stângace. Era stagiară la firma unde lucram ca contabil-șef. Am simțit că viața mea prinde din nou culoare.

La început am încercat să mă mint că e doar o simpatie trecătoare. Dar serile au început să fie pline de mesaje pe WhatsApp, discuții despre cărți și filme, confesiuni târzii despre visele noastre neîmplinite. Ana era curioasă, vie, dornică să descopere lumea. Eu eram obosit, blazat, dar în preajma ei mă simțeam din nou tânăr.

— Tată, tu chiar vrei să ne faci de râs? Ce-o să zică lumea? Sora mea, Irina, m-a sunat într-o seară după ce Mariana îi povestise totul. — Ai o fată de vârsta ei! Cum poți? Nu m-am putut apăra. Avea dreptate. Fiica mea, Ioana, avea 22 de ani — doar cu doi ani mai mică decât Ana. Mă simțeam murdar, vinovat, dar nu puteam renunța.

Într-o noapte am ieșit cu Ana pe malul Dâmboviței. Vântul ne ciufulea părul și ne făcea să râdem ca niște copii. — Radu, nu vreau să-ți stric familia. Dacă vrei să ne oprim aici… — Nu pot, Ana. Nu mai pot trăi fără tine. Am simțit atunci că orice aș face, cineva va suferi: eu, Ana sau familia mea.

Mariana a început să plângă tot mai des. Îmi lăsa bilețele pe frigider: „Nu uita să iei pâine.” „Ioana are nevoie de bani pentru facultate.” Dar niciunul nu spunea: „Te iubesc.” Între noi se lăsase un frig pe care nici caloriferele nu-l mai puteau topi.

La serviciu au apărut zvonuri. Colegii mă priveau ciudat. Unii râdeau pe la colțuri: „Uite-l pe Don Juan!” Alții mă compătimeau: „Săracul Radu, a luat-o razna la bătrânețe.” Șeful m-a chemat într-o zi la el: — Radu, vezi că lumea vorbește. Ai grijă la imaginea firmei.

Am început să mă întreb dacă nu cumva am înnebunit. Noaptea nu mai dormeam. Mă uitam la tavan și mă gândeam: „Ce fel de tată sunt eu? Ce fel de soț?” Dar apoi mă gândeam la Ana și inima îmi bătea nebunește.

Într-o duminică am mers la mama mea în vizită. Stătea pe fotoliul ei vechi, cu un șal tricotat pe umeri. — Radule, tu ai uitat ce înseamnă rușinea? O femeie tânără ca Ana are nevoie de altceva… Tu ai familie! M-am simțit mic și neputincios.

Ana era singura care mă înțelegea fără să mă judece. — Radu, eu nu vreau nimic de la tine decât adevărul tău. Dacă vrei să rămâi cu familia ta, eu te voi înțelege. Dar dacă vrei să fii cu mine… trebuie să fii curajos.

Am încercat să mă despart de ea de două ori. Prima dată am plâns amândoi în mașină, pe o stradă pustie din Militari. A doua oară am încercat să-i spun că nu putem fi împreună pentru că e prea mare diferența de vârstă. — Vârsta e doar un număr dacă sufletul e viu! mi-a spus ea printre lacrimi.

Într-o seară Ioana a venit acasă mai devreme și m-a găsit privind o poză cu Ana pe telefon. — Tata… tu chiar o iubești? Nu am putut răspunde decât cu un oftat adânc.

A urmat scandalul final: Mariana a găsit mesajele noastre și a izbucnit: — Să pleci! Nu te mai vreau aici! Am ieșit din casă cu un rucsac și câteva haine aruncate la repezeală. Am dormit două nopți la un prieten, apoi m-am mutat într-o garsonieră mică din Drumul Taberei.

Ana a venit la mine cu o pungă de nuci și ciocolată — știa că-mi plac dulciurile copilăriei mele. Ne-am ținut în brațe ore întregi fără să spunem nimic.

Au trecut luni grele. Familia mea nu-mi vorbea decât rar și rece. Ioana mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești fericit.” Mama nu m-a mai chemat la masă duminica.

Dar Ana era acolo în fiecare zi — cu zâmbetul ei cald, cu planurile ei nebunești despre viitor. Am început să cred că poate merit și eu o a doua șansă la fericire.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: „Oare am făcut bine? Oare dragostea chiar merită tot acest preț?”

Poate că păcatul meu are gust de nucă — amar la început, dar dulce dacă ai curajul să-l guști până la capăt.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate fericirea e un lux pe care ni-l permitem doar atunci când avem curajul să fim sinceri cu noi înșine.