Pierdută în tăcerea căsniciei mele: Povestea Anei și a lui Sorin

— Ana, ai văzut telecomanda?

Vocea lui Sorin răsună din sufragerie, monotonă, fără urmă de interes. Mă opresc din spălatul vaselor și mă uit la mâinile mele crăpate de detergent. Înainte să răspund, îmi dau seama că nici nu-mi pasă unde e telecomanda. De fapt, nu-mi mai pasă de nimic din ce ține de casa asta. Mă simt ca o umbră care bântuie printre mobilele vechi, printre amintirile unei iubiri care s-a stins încet, fără să ne dăm seama.

— Nu știu, Sorin. Uită-te sub pernă, ca de obicei.

El oftează și nu mai zice nimic. Tăcerea dintre noi e mai grea decât orice ceartă. Mă uit la poza noastră de la nuntă, pusă pe raftul bibliotecii. Zâmbetul meu larg, rochia albă, ochii lui plini de speranță. Unde s-au dus toate astea? Când am devenit doi străini care împart același pat?

Sorin a început să se schimbe după ce și-a pierdut jobul la fabrică. La început era abătut, apoi a devenit tot mai absent. Stătea ore întregi pe canapea, cu ochii în televizor sau în telefon. Eu alergam între serviciu și casă, încercând să țin totul pe linia de plutire. Dar nu mai aveam cu cine să vorbesc. Orice încercare de dialog se lovea de un zid.

— Sorin, poate ar trebui să cauți ceva de lucru. Poate chiar și ceva temporar…

— Lasă-mă, Ana! Nu vezi că nu e nimic pe piață? Toți sunt pe pile, nu are rost.

Am încetat să mai insist. Am început să vorbesc cu mine însămi prin casă, să-mi spun glume pe care doar eu le înțelegeam. Seara, când mă așezam lângă el în pat, simțeam că mă sufoc. Uneori mă prefăceam că dorm doar ca să evit orice discuție.

Mama mă sună aproape zilnic.

— Ana, ce faci? Cum e Sorin? V-ați gândit la copii?

Înghit în sec și îi spun mereu același lucru:

— Suntem bine, mamă. Doar că e greu cu banii…

Dar adevărul e că nu mai avem nimic. Nici bani, nici planuri, nici vise. Doar o tăcere apăsătoare care ne înghite încet.

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Mihaela, mă întreabă:

— Ana, tu chiar ești fericită? Te văd mereu tristă…

Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. Nu știu ce să-i răspund. Fericirea a devenit un cuvânt străin pentru mine.

Într-o seară, după ce Sorin adoarme cu televizorul pornit, ies pe balcon și privesc orașul luminat. Îmi amintesc de serile când visam împreună la o casă mare, la copii care să alerge prin curte. Acum tot ce aud e zgomotul mașinilor și vântul rece care îmi taie obrajii.

A doua zi dimineață, găsesc pe masă o scrisoare de la bancă: suntem în întârziere cu rata la apartament. Îmi tremură mâinile când îi spun lui Sorin:

— Trebuie să facem ceva! O să ne dea afară!

El ridică din umeri:

— Ce vrei să fac? Să fur?

Mă uit la el și simt cum furia mă arde pe dinăuntru.

— Nu! Dar nici nu poți sta așa toată ziua! Eu nu mai pot singură!

Se ridică brusc și iese din casă trântind ușa. Rămân singură în mijlocul bucătăriei goale și plâng pentru prima dată după mult timp.

În zilele următoare, Sorin devine tot mai distant. Vine târziu acasă, miroase a alcool și evită orice discuție. Într-o seară îl confrunt:

— Sorin, unde ai fost?

— La bar cu băieții. Ce vrei? Să stau aici să mă cicălești?

Simt că nu mai pot. Îl privesc și nu-l mai recunosc.

Într-o duminică dimineață, mama vine neanunțată.

— Ana, trebuie să vorbim serios. Nu poți trăi așa! Ești tânără, meriți mai mult!

O ascult cum îmi spune că ar trebui să-l părăsesc pe Sorin, că viața e scurtă și că nu trebuie să mă sacrific pentru cineva care nu luptă pentru noi.

După ce pleacă mama, rămân pe gânduri ore întregi. Îmi amintesc de tata, cum a plecat când eram mică și mama a rămas singură cu mine. Mereu mi-am promis că eu nu voi ajunge ca ea — dar uite-mă acum.

Într-o noapte mă trezesc brusc și simt că nu mai pot respira. Mă uit la Sorin cum doarme liniștit lângă mine și simt că trebuie să fac ceva pentru mine însămi.

A doua zi îmi iau inima în dinți și îi spun:

— Sorin, eu nu mai pot trăi așa. Dacă nu vrei să lupți pentru noi, atunci trebuie să mergem pe drumuri separate.

Se uită la mine șocat, apoi tace mult timp.

— Faci ce vrei…

Nu mă oprește. Nu încearcă să mă convingă să rămân. Atunci știu sigur că am luat decizia corectă.

Îmi strâng câteva haine într-o valiză și plec la mama pentru o vreme. Primele zile sunt grele — plâng mult, mă simt vinovată și pierdută. Dar încet-încet încep să-mi regăsesc vocea. Încep să citesc din nou, ies cu Mihaela la cafea, merg la teatru singură.

Într-o seară stau pe balconul mamei și privesc apusul peste blocurile gri din cartierul copilăriei mele. Îmi dau seama că viața mea abia acum începe cu adevărat.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine sau rău plecând de lângă Sorin. Dar oare cât timp trebuie să te sacrifici pentru cineva care nu vrea să lupte alături de tine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?