„Porcul din sufragerie nu sunt eu” – Povestea unei cine care mi-a schimbat viața

— Ioana, mai adu niște salată, că doar nu te doare să te ridici de la masă, nu? Sau ai de gând să mănânci tot ca o… — Radu s-a oprit o clipă, dar privirea lui tăioasă și zâmbetul ironic au spus totul. — Ca o porcușoară, a râs el, iar masa a izbucnit în hohote.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima mi se strânge. M-am uitat la mama, care a coborât privirea în farfurie. Sora mea, Alina, a încercat să schimbe subiectul, dar râsetele continuau să-mi răsune în urechi. M-am ridicat mecanic și am mers spre bucătărie, cu pași grei, încercând să nu plâng. În minte îmi răsunau cuvintele lui Radu: „porcușoară”. Nu era prima dată când mă ironiza pentru felul în care arătam, dar niciodată nu o făcuse atât de public.

În bucătărie, am stat câteva secunde cu mâinile sprijinite pe chiuvetă. Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. „De ce nu spun nimic? De ce tac mereu?” m-am întrebat. Am privit pe geam spre curtea mică, unde copiii noștri se jucau neștiutori. Pentru ei trebuia să fiu puternică. Pentru mine trebuia să fiu puternică.

Am revenit la masă cu salata și am pus bolul în fața lui Radu, fără să-l privesc. El a continuat să glumească, iar prietenii lui – Mihai și Sorin – i-au ținut isonul. Am simțit cum furia crește în mine, amestecată cu rușine și neputință. Mama mi-a șoptit: — Lasă, mamă, așa sunt bărbații…

Atunci ceva s-a rupt în mine. Nu mai puteam să tac. Am ridicat vocea peste rumoarea mesei:

— Știi ce, Radu? Dacă tot suntem la capitolul animale, poate ar trebui să le spunem tuturor cine e adevăratul porc din casa asta!

S-a făcut liniște brusc. Toți s-au uitat la mine ca la o nebună. Radu a încercat să râdă forțat:

— Hai, Ioana, nu te supăra, glumeam…

— Nu e nicio glumă când îți bați joc de mine de față cu toți! De ani de zile mă faci să mă simt mică, urâtă și neimportantă! Ai impresia că dacă râzi tu, râd toți și eu trebuie să tac? Ei bine, nu mai tac!

Sora mea s-a ridicat și mi-a pus mâna pe umăr. Mama încerca să mă facă să mă așez la loc. Dar eu nu mai voiam să mă așez. M-am uitat la fiecare dintre cei prezenți:

— Voi chiar credeți că e normal ce face el? Că e ok să-ți umilești soția pentru amuzamentul vostru? Dacă da… atunci poate că problema nu e doar la el.

Radu s-a ridicat nervos:

— Nu face circ aici! Oamenii au venit să se simtă bine!

— Să se simtă bine pe seama cui? Pe seama mea? Am obosit să fiu ținta glumelor tale proaste! Dacă asta e tot ce poți oferi ca bărbat, atunci poate ar trebui să-ți cauți altă „porcușoară”!

Am ieșit din sufragerie cu inima bubuind. M-am dus direct în dormitor și am încuiat ușa. L-am auzit pe Radu trântind uși și bombănind printre dinți. Copiii au venit la mine mai târziu, speriați de tonul ridicat al tatălui lor.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut: când m-a făcut „proastă” pentru că am uitat să plătesc o factură; când mi-a spus că „nu merit” să ies cu fetele pentru că „oricum nu mă bagă nimeni în seamă”; când mi-a spus că „dacă nu-mi convine, pot pleca”. Dar niciodată nu am avut curajul să plec.

A doua zi dimineață, când copiii erau la școală, am intrat în bucătărie unde Radu își bea cafeaua.

— Ce vrei acum? a întrebat el fără să mă privească.

— Vreau să știi că nu mai accept să fiu tratată așa. Dacă nu poți avea respect pentru mine ca femeie și ca mamă a copiilor tăi, atunci nu mai avem ce discuta.

A râs ironic:

— Și ce ai de gând să faci? Să divorțezi?

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Da, era un cuvânt greu. Dar pentru prima dată nu mi s-a mai părut imposibil.

— Da. Dacă trebuie, da.

A tăcut câteva secunde. Apoi a trântit cana în chiuvetă și a ieșit din casă fără un cuvânt.

Au urmat zile grele. Mama m-a certat că „îmi stric familia pentru o prostie”. Tata nici n-a vrut să audă de divorț: „Ce-o să zică lumea?” Sora mea m-a susținut timid: „Dacă tu simți că nu mai poți…” Prietenii comuni au început să mă evite sau să-mi spună că „Radu e băiat bun, doar are gura mare”.

Dar eu știam că nu mai pot trăi așa. Am început să merg la consiliere psihologică. Am vorbit cu un avocat. Am început să caut un apartament mic unde să pot sta cu copiii.

Radu a încercat să mă convingă să rămân: „Hai că exagerezi! Toată lumea glumește!” Dar eu nu mai eram dispusă să accept glumele lui otrăvite.

Când am semnat actele de divorț, am plâns mult. Nu pentru el – ci pentru mine cea care am tăcut atâția ani. Pentru toate femeile care tac din rușine sau frică.

Acum locuiesc într-un apartament mic cu copiii mei. Nu e ușor – sunt zile când mă simt singură sau copleșită de griji. Dar mă uit în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să spună „Ajunge!”

Mă întreb uneori: câte dintre noi mai trebuie să fie umilite până când ne vom găsi vocea? Câte cine de familie trebuie să se transforme în scene de coșmar până când vom spune STOP?