Prea târziu pentru iertare: Povestea unei surori pierdute

— Nu-mi pasă, Ana! Dacă vrei să pleci, pleacă! Ți-ai făcut alegerea! Țipătul meu a răsunat în bucătăria mică, printre farfurii sparte și lacrimile mamei. Sora mea, Irina, și-a strâns geanta la piept și m-a privit cu ochii aceia mari, plini de reproș și durere. Aveam douăzeci și doi de ani, ea abia împlinise optsprezece. Era o seară de iarnă, iar afară ningea ca-n povești, dar în casa noastră era mai frig ca niciodată.

A trecut mult timp de atunci. Am ajuns să am tot ce mi-am dorit: un apartament cochet în București, un job bun la o agenție de publicitate, prieteni cu care râd la terase vara și beau vin roșu iarna. Dar în fiecare seară, când mă întorc acasă și mă așez pe canapeaua perfect aranjată, simt un gol care nu se umple niciodată. Irina nu mi-a mai vorbit de atunci. Mama a încercat să ne împace, dar eu eram prea mândră, iar ea prea rănită.

Într-o zi de martie, când soarele abia îndrăznea să încălzească asfaltul, am primit un mesaj de la mama: „Irina s-a întors în țară. Poate ar fi timpul să vorbiți.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. O parte din mine voia să ignore mesajul, să-l lase să dispară printre notificările zilnice. Dar altceva, ceva adânc și vechi, m-a împins să răspund: „Dă-mi numărul ei.”

Am stat două zile cu numărul Irinei salvat în telefon fără să-l folosesc. În fiecare dimineață mă uitam la el și mă întrebam ce aș putea spune după atâția ani. Cum să repar tot ce am stricat? Cum să-i spun că mi-e dor de ea fără să par slabă sau ipocrită?

Într-un final, într-o seară ploioasă, am format numărul. Mi-a răspuns după al treilea ton.

— Alo? a zis ea, vocea ei puțin schimbată, dar inconfundabilă.
— Irina… sunt Ana.

A urmat o tăcere grea.

— Da?
— Aș vrea să ne vedem. Să vorbim.

A oftat lung.

— Nu știu dacă are rost, Ana. Au trecut prea mulți ani.
— Te rog. Măcar o cafea.

A acceptat până la urmă. Ne-am întâlnit la o cafenea mică din Cotroceni. Când a intrat pe ușă, am recunoscut-o imediat: părul ei lung, prins într-o coadă lejeră, ochii aceia verzi care mă urmăreau în visele mele cele mai triste. S-a așezat în fața mea fără să zâmbească.

— Ce vrei să spui? m-a întrebat direct.
— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat atunci. Pentru că te-am alungat. Pentru că nu te-am căutat mai devreme.

A dat din cap încet.

— Știi ce e cel mai greu? Nu că m-ai alungat atunci. Ci că ai tăcut atâția ani. Că ai lăsat totul să se stingă între noi.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât.

— Am fost proastă. Mândră. Am crezut că dacă nu vorbesc despre asta, o să treacă.
— Nu trece nimic dacă nu-l înfrunți, Ana. Eu am plecat pentru că nu mai suportam certurile voastre, presiunea voastră… Dar tu ai ales să rămâi și să taci.

Am stat minute bune fără să spunem nimic. Fiecare sorbea din cafeaua amară și privea pe geam la oamenii grăbiți care nu știau nimic despre povestea noastră.

— Ce-ai făcut în toți anii ăștia? am întrebat-o timid.
— Am muncit mult. Am fost singură aproape tot timpul. Dar m-am obișnuit cu asta. Acum… încerc să-mi găsesc locul aici din nou.

Am vrut să-i spun că și eu sunt singură, că succesul meu nu valorează nimic fără ea. Dar nu am avut curajul. Mi-era teamă că va crede că încerc doar să mă victimizez.

— Mama își face griji pentru tine, am spus încet.
— Mama mereu s-a îngrijorat pentru toți, dar n-a știut niciodată cum să ne apropie cu adevărat.

Apoi s-a ridicat brusc.

— Trebuie să plec. Poate ne mai vedem cândva.

Am rămas cu mâna pe ceașca fierbinte și cu inima frântă. Am ieșit din cafenea după câteva minute și am privit cerul plumburiu de martie. Mi-am dat seama că unele întâlniri nu repară trecutul, ci doar îl fac mai vizibil.

În zilele următoare i-am trimis mesaje scurte: „Sper că ești bine.” „Mi-e dor de tine.” Niciun răspuns. Mama mi-a spus că Irina a plecat din nou din țară fără să anunțe pe nimeni. Poate că așa trebuia să fie: două surori separate de orgoliu și tăcere, fiecare purtându-și singurătatea ca pe o povară invizibilă.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să o caut mai devreme, s-ar fi schimbat ceva? Sau unele răni sunt menite să rămână deschise ca să ne amintească cine suntem cu adevărat?

Voi ce ați face dacă ați avea șansa să reparați o relație pierdută? Ați avea curajul să încercați sau ați lăsa timpul să decidă pentru voi?